Cortul ejectabil are 1,2 metri înălțime. Nu e făcut pentru huzur. E făcut pentru ca astronauții să se ghemuiască în el în timp ce colegii lor de echipaj îi salvează. Eu vreau doi metri. Vreau să pot sta în picioare! Nu cred că cer prea mult.

Pe hârtie nu e greu de făcut. Trebuie doar să tai bucăți de prelată în formele corecte, să le lipesc la un loc, apoi să le etanșez cu prelata și podeaua existente.

Dar asta înseamnă o grămadă de prelată. Am început misiunea asta cu șase metri pătrați și am folosit cea mai mare parte din ei. Majoritatea pentru etanșarea rupturii de când a explodat habitatul.

Să ia naiba sasul 1!

În orice caz, dormitorul meu o să ocupe 30 de metri pătrați din chestia asta. Mult mai mult decât mi-a rămas. Din fericire, am o sursă alternativă pentru prelata de habitat: habitatul.

Problema e că (urmărește-mă cu atenție aici, știința e destul de complicată), dacă tai o gaură în habitat, aerul n-o să mai stea înăuntru.

O să trebuiască să depresurizez habitatul, să tai bucăți din el și să-l refac (mai mic). Mi-am petrecut ziua de azi gândindu-mă la dimensiunile și formele exacte ale bucăților din prelată necesare. E esențial să nu dau chix, așa că verific totul de câte trei ori. Am făcut chiar și un model din hârtie.

Habitatul e un dom. Dacă iau prelată din apropierea podelei, pot să trag prelata rămasă în jos și s-o etanșez din nou. Habitatul o să se încline într-o parte, dar asta n-ar trebui să conteze câtă vreme ține presiunea. Trebuie să mai reziste doar încă șaizeci și două de zile solare.

Am desenat formele pe perete cu un marker. Apoi am petrecut mult timp măsurându-le iar și asigurându-mă, pentru a nu știu câta oară, că sunt corecte.

Asta e tot ce am făcut azi. Poate că nu pare mult, dar socotelile și munca de proiectare au durat toată ziua. Acum e vremea pentru masă.

Mănânc cartofi de săptămâni întregi. În teorie, cu planul meu de raționalizare la trei sferturi ar trebui să mai am încă din mâncarea la pachet. Dar e greu să rămâi la o rație de trei sferturi, așa că acum mănânc cartofi.

Am destui cât să mă țină până în momentul lansării, așa că n-o să mor de foame. Dar m-am cam săturat de cartofi. În plus, au o grămadă de fibre, așa că… să zicem doar că e bine că sunt singur pe planetă.

Am păstrat cinci mese la pachet pentru ocazii speciale. Le-am scris numele pe fiecare. O să mănânc „Plecarea” în ziua în care plec spre Schiaparelli. O să mănânc „Jumătatea” când ating marcajul de 1.600 de kilometri și „Sosirea” când ajung acolo.

Pe al patrulea pachet scrie: „Am supraviețuit unui lucru care ar fi putut să mă omoare”, pentru că o să se întâmple o nenorocire, sunt sigur. Nu știu ce, dar o să se întâmple. O să se strice roverul, o să mă îmbolnăvesc de hemoroizi letali, o să dau peste niște marțieni ostili sau ceva asemănător. Când o s-o fac (dacă o să supraviețuiesc), o să mănânc pachetul ăla.

Al cincilea e păstrat pentru ziua în care mă lansez. E etichetat: „Ultima masă”.

Poate că nu e un nume prea inspirat.

ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 388

Am început ziua cu un cartof. După el, mi-am clătit gâtlejul cu niște cafea marțiană. Asta e denumirea mea pentru „apă fierbinte cu o pastilă de cofeină dizolvată în ea”. Cafeaua adevărată mi s-a terminat acum luni de zile.

Primul punct pe ordinea mea de zi a fost inventarul atent al habitatului. A trebuit să elimin tot ce-ar fi însemnat o problemă la pierderea presiunii atmosferice. Desigur, tot ce era în habitat primise botezul focului în depresurizarea din urmă cu câteva luni. Dar de data asta avea să fie o acțiune controlată, așa că era la fel de probabil s-o fac corect.

Principalul lucru e apa. Am pierdut 300 de litri prin sublimare când a explodat habitatul. De data asta n-o să se mai întâmple. Am golit recuperatorul de apă și am etanșat toate rezervoarele.

Restul a însemnat doar adunarea mărunțișurilor și aruncarea lor în sasul 3. Am pus acolo tot ce am considerat că nu s-ar comporta bine în vid: cele trei laptopuri rămase, toate pixurile, cutiile de vitamine (probabil nu era nevoie, dar nu-mi asum riscuri), rezervele medicale etc.

Pe urmă am efectuat o oprire controlată a habitatului. Componentele importante sunt făcute să supraviețuiască vidului. Depresurizarea habitatului e doar unul dintre multele scenarii luate în considerare de NASA. Câte un sistem odată, le-am oprit pe toate frumos, încheind cu însuși computerul principal.

Mi-am pus costumul și am depresurizat habitatul. Ultima dată, prelata s-a prăbușit și a dat peste cap totul. Asta n-ar trebui să se întâmple. Domul habitatului este susținut în principal de presiunea aerului, dar înăuntru există stâlpi de ranforsare flexibili plasați de-a curmezișul, care susțin prelata. Așa a fost asamblat habitatul de la bun început.

Am urmărit prelata lăsându-se ușor pe stâlpi. Pentru a confirma depresurizarea, am deschis ambele uși ale sasului 2. Am lăsat sasul 3 în pace. Menținea presiunea pentru încărcătura lui de rahaturi puse la grămadă.

Apoi m-am pus pe tăiat!

Nu sunt inginer constructor; proiectul meu pentru dormitor nu e elegant. Are doar un perimetru de șase metri și un tavan. Nu, n-o să aibă unghiuri drepte și colțuri (vasele de presiune nu permit asta). O să se umfle ca un balon, luând o formă mai rotundă.

În orice caz, asta însemna că trebuia să tai doar două fâșii mari de prelată. Una pentru pereți și una pentru tavan.

După ce am ciopârțit habitatul, am tras în jos prelata rămasă, până la podea, și am resigilat-o. Ai montat vreodată un cort? Din interior? În timp ce porți o armură de costum? A fost chinul de pe lume.

Am represurizat la a douăzecea parte dintr-o atmosferă, să văd dacă ține.

Ha, ha, ha! Bineînțeles că nu ținea.