— O vedeți pe Kambili că mă necăjește așa cum faceți voi? o întrebă părintele Amadi pe Amaka. Se uita la mine și știam că spusese asta ca să mă includă și pe mine, să-mi câștige atenția.

— Misionarii albi ne-au adus Dumnezeul lor, spunea Amaka. Care era de aceeași culoare cu ei, adorat în limbile lor și împachetat în ambalajele făcute de ei. Acum că le ducem Dumnezeul înapoi, n-ar trebui cel puțin să-L reambalăm?

Părintele Amadi zâmbi superior și spuse:

— Mergem mai mult în Europa și America, unde rămân fără preoți. Așa că nu există cultură indigenă de îmblânzit, din păcate.

— Părinte, fiți serios! Amaka râdea.

— Numai dacă încerci să te porți ca și Kambili și nu mă mai necăjești atât.

Telefonul începu să sune, și Amaka se strâmbă la el înainte să meargă înăuntru.

Părintele Amadi se așeză lângă mine.

— Pari îngrijorată, spuse el. Înainte să mă pot gândi la ce-aș putea să spun, se întinse și mă plesni peste gamba piciorului. Își deschise palma să-mi arate țânțarul însângerat făcut praf. Avea palma cupă, ca să nu mă doară prea tare, și totuși să omoare țânțarul. Părea atât de încântat să se hrănească din tine, spuse el, privindu-mă.

— Mulțumesc, am spus.

Se întinse și șterse cu degetul pata de pe piciorul meu. Avea degetul cald, plin de viață. Nu-mi dădusem seama că verișorii mei plecaseră; acum era atâta liniște pe verandă că auzeam sunetul picăturilor de ploaie alunecând de pe frunze.

— Deci spune-mi la ce te gândești, zise el.

— N-are importanță.

— Ce gândești tu va fi mereu important pentru mine, Kambili.

M-am ridicat și m-am dus spre grădină. Am smuls niște flori galbene de allamanda, așa cum văzusem că face Chima. Parcă purtai o mănușă parfumată.

— Mă gândeam la tatăl meu. Nu știu ce se va întâmpla când ne vom întoarce.

— A sunat?

— Da. Jaja a refuzat să meargă la telefon și nici eu nu m-am dus.

— Ai vrut să te duci? Mă întrebase cu blândețe. Nu mă așteptasem să întrebe asta.

— Da, am șoptit, astfel ca Jaja să nu mă audă, chiar dacă nu era prin preajmă.

Chiar voisem să vorbesc cu Papa, să-i aud vocea, să-i spun ce am mâncat și pentru ce m-am rugat, ca să mă aprobe și să zâmbească, până când i se încrețesc colțurile ochilor. Și totuși n-am vrut să vorbesc cu el; aș fi vrut să plec cu părintele Amadi sau cu tușica Ifeoma și să nu mă mai întorc niciodată.

— Școala începe în două săptămâni, și tușica Ifeoma va fi plecată până atunci, am spus. Nu știu ce vom face. Jaja nu vorbește despre mâine, nici despre săptămâna viitoare.

Părintele Amadi veni spre mine, oprindu-se atât de aproape că, dacă îmi umflam burta, i-aș fi atins trupul. Îmi luă mâna într-a lui, îmi dezlipi cu grijă o floare de pe deget și o lipi pe al lui.

— Mătușa ta crede că tu și Jaja ar trebui să mergeți la internat. Mă voi duce la Enugu săptămâna viitoare să vorbesc cu părintele Benedict; știu că tatăl tău îl ascultă. Îl voi ruga să-l convingă pe tatăl vostru să vă trimită la internat, ca tu și Jaja să puteți începe de trimestrul viitor. Va fi bine, inugo?

Am aprobat din cap și m-am uitat în altă parte. Îl credeam, credeam că o să fie bine, pentru că așa spunea el. Apoi m-am gândit la orele de catehism, când recitam în cor răspunsul la întrebări, un răspuns care era „pentru că așa a grăit el, iar cuvântul său este adevărul”. Nu reușeam să-mi amintesc întrebarea.

— Uită-te la mine, Kambili.

Mi-era teamă să privesc spre căldura ochilor lui căprui. Mi-era teamă că voi leșina, că îmi voi arunca brațele în jurul lui și îmi voi încleșta degetele în jurul gâtului lui și nu voi mai vrea să-i dau drumul. M-am întors.

— Asta e floarea din care se poate sorbi? Care are suc dulce? întrebă el. Își luase allamanda de pe deget și îi examina petalele galbene. Am zâmbit.

— Nu, ixora se suge.

Aruncă floarea și se strâmbă.

— Aha.

Am râs. Am râs pentru că florile de allamanda erau atât de galbene. Am râs imaginându-mi cât de amar ar fi gustul sucului lor albicios, dacă părintele Amadi le-ar fi supt seva. Am râs, pentru că ochii părintelui Amadi erau atât de căprui că puteam să-mi văd imaginea oglindită în ei.

•

În seara aceea când am făcut baie, cu o jumătate de găleată de apă de ploaie, nu mi-am frecat mâna stângă, cea pe care părintele Amadi o atinsese ușor ca să îmi desprindă floarea de pe deget. Nici n-am încălzit apa de ploaie, pentru că mi-era teamă că termoplonjorul va face ca apa să-și piardă mireasma de ploaie din văzduh. Am cântat cât am făcut baie. Erau câteva râme în cadă, dar le-am lăsat în pace și am privit apa prinzându-le și ducându-le în jos pe scurgere.

•

Adierea de după ploaie era atât de rece că mi-am luat un pulover pe mine, iar tușica Ifeoma, o bluză cu mâneci lungi, deși de obicei umbla prin casă doar înfășurată într-un șal. Stăteam cu toții vorbind pe verandă când mașina părintelui Amadi își croi drum spre intrare.

— Spuneați că azi veți fi foarte ocupat, părinte, zise Obiora.

— Spun lucrurile astea ca să arăt că-mi merit pâinea cea de toate zilele de la biserică, zise părintele Amadi. Părea obosit. Îi dădu Amakăi o foaie de hârtie și-i spuse că scrisese pe ea niște nume potrivit de plicticoase și că ea trebuia doar să aleagă unul și apoi el va pleca. După ce episcopul