avea să-l folosească la confirmarea ei, nu mai trebuia să-l pomenească niciodată. Părintele Amadi își roti privirea, vorbind încet și cu efort, și chiar dacă Amaka râse nu-i luă foaia din mână.

— V-am spus că nu-mi iau niciun nume englezesc, părinte, zise ea.

— Și te-am întrebat de ce?

— De ce trebuie?

— Pentru că așa se face. Hai să uităm dacă e bine sau nu e bine o vreme, spuse părintele Amadi, și i-am observat cearcănele de sub ochi.

— Când au venit misionarii la început, numele igbo nu li s-au părut destul de potrivite. Au insistat ca oamenii să-și ia nume englezești ca să fie botezați. N-ar trebui să depășim momentul?

— Acum e altfel, Amaka, nu transforma asta în ceva ce nu e, spuse părintele Amadi, calm. Nimeni nu trebuie să-și folosească numele. Uită-te la mine. Eu mi-am folosit întotdeauna numele igbo, dar am fost botezat Michael și confirmat Victor.

Tușica Ifeoma își ridică ochii din formularele pe care le studia.

— Amaka, ngwa, alege un nume și lasă-l pe părintele Amadi să plece să-și vadă de treburi.

— Dar atunci ce sens are? îi spuse Amaka părintelui Amadi, de parcă n-ar fi auzit-o pe mama ei. Ceea ce spune Biserica e că doar dacă iei un nume englezesc confirmarea ta e valabilă. „Ciamaka” înseamnă „Dumnezeu e minunat”, „Chima” înseamnă „Dumnezeu știe cel mai bine”. Chiebuka înseamnă „Dumnezeu e cel mai mare”. Nu-l laudă toate pe Dumnezeu, la fel ca Paul sau Petru sau Simon?

Tușica Ifeoma începea să se enerveze. Se vedea din vocea ridicată și tonul ei răstit.

— O gini! Nu e cazul să dovedești nimic aici! Ia-ți un nume și confirmă-te, nu zice nimeni să-l mai folosești vreodată!

Dar Amaka refuză.

— Ekwerom, îi spuse ea mătușii Ifeoma – nu sunt de acord. Apoi se duse la ea în cameră și dădu muzica tare, până când tușica Ifeoma îi bătu la ușă și-i spuse că o așteaptă o palmă dacă nu dă muzica imediat mai încet. Amaka dădu muzica mai încet. Părintele Amadi plecă, purtând un zâmbet cumva uimit pe figură.

În seara aceea, nervii s-au calmat și am luat masa împreună, dar nu s-a râs prea mult. Și a doua zi, în Duminica Paștilor, Amaka nu se alătură celorlalți tineri care purtau cu toții veșminte albe și duceau lumânări aprinse, cu hârtie împachetată ca să nu se scurgă ceara topită. Aveau cu toții niște bilete de hârtie prinse cu un ac de haine, cu numele scrise pe ele. Paul. Mary. James. Veronica. Unele dintre fete arătau ca niște mirese și mi-am amintit de propria mea confirmare, când Papa îmi spusese că sunt o mireasă, mireasa lui Hristos, și fusesem surprinsă, pentru că eu învățasem că Biserica e mireasa lui Hristos.

•

Tușica Ifeoma dori să mergem în pelerinaj la Aokpe. Nu știa sigur de ce voia să meargă așa, dintr-odată, ne spuse, poate pentru că se gândea că va fi plecată vreme îndelungată. Eu și Amaka am spus că mergem cu ea. Dar Jaja spuse că nu vrea să meargă și tăcu ca bolovanul, de parcă ne provoca să-l întrebăm de ce. Obiora spuse că stă și el acasă, cu Chima. Tușica Ifeoma nu păru deranjată. Zâmbi și spuse că, din moment ce nu aveam un bărbat cu noi, îl va întreba pe părintele Amadi dacă nu vrea să ne însoțească.

— Să mă transform în liliac dacă părintele Amadi acceptă, spuse Amaka.

Dar el acceptă. Când tușica Ifeoma puse receptorul jos după ce vorbi cu el și ne spuse că va veni cu noi, Amaka spuse:

— E din cauza lui Kambili. N-ar fi venit niciodată dacă nu era Kambili.

Tușica Ifeoma ne duse cu mașina în sătucul prăfos situat la vreo două ore distanță. Am stat în spate cu părintele Amadi, despărțită de el de spațiul din mijloc. Amaka și el cântară pe drum; șoseaua unduitoare făcea mașina să se legene dintr-o parte în alta, iar mie mi se părea că dansează. Uneori, mă alăturam și eu lor, alte dăți tăceam și ascultam, întrebându-mă ce-ar fi dacă m-aș duce mai aproape, dacă aș acoperi spațiul dintre noi și mi-aș sprijini capul de umărul lui.

Când în cele din urmă am intrat pe drumul de pământ pe care era un semn scris de mână cu „BUN VENIT LA AOKPE, LOCUL EPIFANIILOR”, tot ce am văzut la început a fost haos. Sute de mașini, multe având semne scrijelite cu CATOLICI ÎN PELERINAJ, se îngrămădeau să încapă în sătucul care, spunea tușica Ifeoma, nu văzuse mai mult de zece mașini înainte ca o fată localnică să înceapă să aibă viziuni cu Frumoasa Doamnă. Oamenii erau atât de înghesuiți, încât mirosul altor oameni le devenise la fel de familiar ca propriul miros. Femeile se prăbușeau în genunchi. Bărbații strigau rugăciuni. Rozariile foșneau. Oamenii arătau cu degetul și strigau: „Uite acolo, pe copac, acolo e Doamna Noastră!” Alții arătau înspre soarele strălucitor: „Uite-o acolo!”

Ne-am oprit sub un arbore de „văpaia pădurii”. Era înflorit, iar florile i se întindeau în evantai pe ramurile întinse, iar pământul de dedesubt era acoperit de petale de culoarea focului. Când tânăra fu condusă afară, arborele se legănă, iar pe jos căzură flori. Fata era zveltă și avea un aer grav, îmbrăcată în alb; bărbați bine făcuți stăteau în jurul ei ca să nu fie călcată în picioare. Abia trecuse pe lângă noi, când alți copaci din apropiere începură să tremure cu o forță înfricoșătoare, de parcă cineva i-ar fi scuturat. Și panglicile care delimitau zona unde aveau loc epifaniile începură să tremure. Cu toate acestea, nu bătea niciun vânt. Soarele se albi, de culoarea și forma azimei. Și atunci am