văzut-o, Binecuvântata Fecioară: o imagine în lumina palidă a soarelui, o strălucire roșiatică pe dosul mâinii mele, un zâmbet pe fața bărbatului împodobit de rozarii, a cărui mână o atingea pe a mea. Era pretutindeni.

Am vrut să mai stau, dar tușica Ifeoma spuse că trebuie să plecăm, pentru că ne va fi imposibil să ieșim dacă va trebui să așteptăm până când vor pleca majoritatea oamenilor. Cumpără rozarii și medalioane, și sticluțe cu apă sfințită de la vânzători în drum spre mașină.

— Nu contează dacă Doamna Noastră a apărut sau nu, spuse Amaka, când ajunserăm la mașină. Aokpe va fi mereu un loc special, pentru că a fost motivul pentru care Kambili și Jaja au venit prima dată la Nsukka.

— Asta înseamnă că nu crezi în epifanie? întrebă părintele Amadi tachinând-o.

— Nu, n-am spus asta, zise Amaka. Și dumneavoastră? Credeți?

Părintele Amadi nu spuse nimic. Părea foarte concentrat să deschidă geamul ca să alunge o muscă bâzâitoare.

— Eu am simțit-o pe Binecuvântata Fecioară acolo. Am simțit-o, am izbucnit. Cum ar putea cineva să nu creadă după ceea am văzut cu toții? mă gândeam. Oare ei nu simțiseră și nu văzuseră ca mine?

Părintele Amadi se întoarse să mă studieze; l-am văzut cu coada ochiului. Avea un zâmbet blajin pe față. Tușica Ifeoma îmi aruncă o privire și apoi se întoarse cu fața la drum.

— Kambili are dreptate, spuse ea. Ce s-a întâmplat acolo a fost de la Dumnezeu.

M-am dus cu părintele Amadi să-și ia la revedere de la familiile din campus. Mulți dintre copiii lectorilor se agățau strâns de el, ca și cum, cu cât l-ar fi strâns mai tare, cu atât scădeau șansele ca el să plece din Nsukka. Nu ne-am spus prea multe unul altuia. Am cântat refrene din cântece igbo de pe casetofonul lui. Unul dintre acele cântece – Abum onye n’uwa, onye ka m bu n’uwa – a fost cel care mi-a alinat uscăciunea din gât, în timp ce ne urcam în mașină, și i-am spus:

— Te iubesc.

Se întoarse spre mine cu o expresie pe care n-o mai văzusem niciodată, cu ochii aproape triști. Se aplecă peste maneta de viteze și-și apăsă fruntea de a mea. Voiam ca buzele să ni se întâlnească și să stea așa, dar își retrase fața.

— Ai aproape șaisprezece ani, Kambili. Ești frumoasă. Vei avea parte de mai multă iubire decât ai nevoie într-o viață întreagă, spuse el. Și nu știam dacă ar trebui să râd sau să plâng. Se înșela atât de amarnic.

În timp ce mergeam spre casă cu mașina, m-am uitat pe geam la curțile pe lângă care treceam. Găurile din gardurile-vii se umpluseră și crengi verzi se întindeau una spre alta ca să se întâlnească. Mi-ar fi plăcut să văd curțile din spate, ca să-mi pot ține mintea ocupată cu viețile ce se conturau în spatele hainelor atârnate la uscat și a pomilor fructiferi, și a leagănelor. Îmi doream să mă pot gândi la ceva, orice, ca să nu mai simt nimic. Îmi doream să fac să-mi dispară lichidul din ochi într-o clipită.

Când am ajuns acasă, tușica Ifeoma mă întrebă dacă mă simt bine, dacă se întâmplase ceva.

— Sunt bine, tușico, am spus.

Se uita la mine de parcă știa că nu mi-e bine.

— Ești sigură, nne?

— Da, tușico.

— Hai, revino-ți, inugo? Și, te rog, roagă-te pentru interviul meu pentru viză. Mâine mă voi duce la Lagos.

— Aha, am spus și am simțit că mă năpădește un nou val de tristețe. Așa voi face, tușico.

Cu toate astea, știam că nu o voi face, n-aș fi putut să mă rog ca ea să primească viza. Știam că asta își dorește, că nu prea avea alte opțiuni. Sau nicio altă opțiune. Și totuși nu aveam să mă rog să-și primească viza. Nu mă puteam ruga pentru ceva ce nu-mi doream să se întâmple.

Amaka era în dormitor, întinsă pe pat, ascultând muzică, cu radiocasetofonul la ureche. M-am așezat pe pat și mă rugam să nu mă întrebe cum fusese ziua petrecută cu părintele Amadi. Nu spuse nimic. Continuă să dea din cap pe ritmul muzicii.

— Cânți și tu, spuse după o vreme.

— Poftim?

— Tocmai te-am auzit cântând odată cu Fela.

— Da? m-am uitat la Amaka, întrebându-mă dacă nu cumva își imaginase.

— De unde voi găsi casete cu Fela în America, ha? Cum le voi găsi?

Am vrut să-i spun că sunt sigură că va găsi casete cu Fela în America și multe alte casete pe care și le-ar fi putut dori, dar n-am făcut-o. Asta ar fi însemnat că se subînțelegea că tușica Ifeoma ar fi obținut viza – și, în afară de asta, nu eram sigură că Amakăi i-ar fi plăcut să audă asta.

•

Îmi tremură stomacul până când tușica Ifeoma se întoarse din Lagos. O așteptasem pe verandă, deși era curent și am fi putut sta înăuntru să ne uităm la televizor. Nu mai bâzâiau insecte în jurul nostru, poate pentru că lampa pe gaz nu era aprinsă sau pentru că simțeau tensiunea. În loc de asta, roiau în jurul becului electric de deasupra ușii, scoțând bufnituri surde, pline de surpriză când se loveau de el. Amaka adusese ventilatorul afară, și bâzâitul lui acompania muzica hârâită a frigiderului de dinăuntru.

Când o mașină se opri în fața casei, Obiora sări în sus și fugi afară.

— Mamă, cum a fost? Ai luat-o?

— Am luat-o, spuse tușica Ifeoma urcând spre verandă.

— Ai luat viza! Obiora țipă și Chima îl imită prompt, grăbindu-se să-și îmbrățișeze mama. Eu, Jaja și Amaka nu ne-am ridicat; i-am urat bun venit