tușicăi Ifeoma și am privit-o intrând să se schimbe. Ieși repede, cu un șal legat simplu în jurul pieptului. Șalul care i se oprea deasupra gambelor i-ar fi ajuns la glezne unei femei de statură mijlocie. Se așeză și-l rugă pe Obiora să-i aducă o cană de apă.

— Nu pari bucuroasă, tușico, spuse Jaja.

— Oh, nna m, sunt. Știi câți oameni sunt refuzați? O femeie de lângă mine a plâns de credeam că va începe să-i curgă sânge în loc de lacrimi. Îi întreba: „Cum puteți să-mi refuzați viza? V-am arătat că am bani în bancă. Cum puteți spune că nu mă mai întorc? Am proprietăți aici. Am proprietăți, zicea întruna. Am proprietăți”. Cred că voia să meargă la nunta surorii ei în America.

— De ce au refuzat-o? întrebă Obiora.

— Nu știu. Dacă sunt în toane bune, îți dau viza, dacă nu, nu. Asta se întâmplă când nu faci doi bani în ochii cuiva. Suntem ca niște mingi de fotbal pe care le pot șuta în ce direcție au chef.

— Când plecăm? întrebă Amaka cu oboseală în glas și mi-am dat seama că acum n-o interesau deloc femeia care plânsese până la sânge sau nigerienii care erau dați de colo-colo sau nimic altceva.

Tușica Ifeoma bău tot paharul de apă înainte să vorbească.

— Trebuie să ne mutăm din apartamentul ăsta în două săptămâni. Știu că sunt nerăbdători să vadă că nu reușesc, ca să-și poată trimite oamenii de la securitate să-mi arunce lucrurile în stradă.

— Adică, plecăm din Nigeria în două săptămâni? întrebă Amaka ascuțit.

— Sunt cumva magician, hmm? îi replică tușica Ifeoma. Nu era nicio undă de umor în vocea ei. De fapt, nu era nimic în tonul ei, în afară de extenuare totală. Trebuie să fac rost de bani pentru bilete mai întâi. Nu sunt ieftine. Va trebui să-l rog pe unchiul vostru Eugene să mă ajute, așa că mă gândesc că vom merge la Enugu cu Kambili și cu Jaja, probabil săptămâna viitoare. Vom sta în Enugu până când suntem gata de plecare; asta îmi va da și posibilitatea să vorbesc cu unchiul vostru Eugene despre faptul că Jaja și Kambili ar trebui să meargă la internat. Tușica Ifeoma se întoarse spre mine și spre Jaja. Voi face tot ce pot ca să-l conving pe tatăl vostru. Și părintele Amadi s-a oferit să-l roage pe părintele Benedict să vorbească cu tatăl vostru. Cred că e cel mai bine pentru voi acum, să mergeți la o școală departe de casă.

Am aprobat din cap. Jaja se ridică și intră în casă. Sfârșitul atârna în aer, greu și adânc.

•

Ultima zi a părintelui Amadi mă luă pe nepregătite. Veni dimineața, mirosind a parfumul acela bărbătesc pe care ajunsesem să-l simt în nări chiar și când nu era prezent, purtând aceeași sutană și același zâmbet copilăresc pe față.

Obiora își ridică privirea spre el și intonă:

— Din Africa cea întunecată acum vin misionari porniți să reconvertească Occidentul.

Părintele Amadi începu să râdă.

— Obiora, oricine îți dă să citești cărțile alea eretice ar trebui să înceteze.

Avea și același râs. Nimic nu părea să se fi schimbat la el, și totuși viața mea nouă și fragilă era pe cale să se rupă în bucăți. Furia mă cuprinse dintr-odată, obstrucționându-mi căile respiratorii, apăsându-mi pe nări ca să nu mai intre aer. Furia era străină și reconfortantă. Cu ochii, i-am urmărit liniile buzelor, deschiderea nărilor, în timp ce vorbea cu tușica Ifeoma și cu verii mei, hrănindu-mi furia în tot acest timp. La sfârșit, mă rugă să-l conduc la mașină.

— Trebuie să merg la masă cu membrii comitetului parohial; am fost invitat la prânz. Dar haide să stai o oră-două cu mine până când mă ocup de curățenia finală la biroul parohial, spuse el.

— Nu.

Se opri și mă fixă cu privirea.

— De ce?

— Nu. Nu vreau.

Stăteam cu spatele la mașina lui. Veni spre mine și se opri în fața mea.

— Kambili, spuse el.

Am vrut să-l rog să-mi pronunțe numele altfel, pentru că nu avea dreptul să-l pronunțe ca până atunci. Nimic n-ar mai trebui să fie la fel, nimic nu mai era la fel. El pleca; acum respiram pe gură.

— Prima dată când m-ai dus la stadion, te-a rugat tușica Ifeoma? am întrebat.

— Își făcea griji pentru tine, că nu poți purta o conversație nici măcar cu copiii din vecini. Dar nu m-a rugat să te duc. Se întinse ca să-mi netezească manșeta cămășii. Eu am vrut să te iau cu mine. Și după aceea am vrut să te iau cu mine în fiecare zi.

M-am aplecat să culeg un fir de iarbă, subțire, ca un ac verde.

— Kambili, spuse el. Uită-te la mine.

Dar nu m-am uitat la el. Mi-am ațintit ochii pe firul de iarbă din palmă, de parcă aș fi ținut în mâini un cod pe care-l puteam descifra dacă mă uitam insistent la el, de parcă asta mi-ar fi putut explica de ce îmi doream să fi spus că nu voise să mă ia cu el în seara aceea, ca să am un motiv să fiu și mai furioasă, să nu mai simt nevoia asta nestăpânită de a plânge întruna.

Se urcă în mașină și porni motorul.

— Voi reveni diseară să te văd.

M-am uitat lung după mașina lui până când dispăru dincolo de panta care ducea spre Bulevardul Ikejiani. Aveam încă privirea pierdută în zare când Amaka veni înspre mine. Își puse mâna ușor pe umărul meu.

— Obiora spune că sigur te-ai culcat cu părintele Amadi sau ceva asemănător. Nu l-am văzut niciodată pe părintele Amadi cu fața atât de luminoasă. Amaka râdea.

Nu știam dacă vorbește serios sau nu. Nu voiam să