— Poate când vom fi la facultate vei face propagandă cu mine pentru celibat opțional în preoție, spuse ea. Sau poate păcatul trupesc ar trebui permis din când în când tuturor preoților. Să zicem, o dată pe lună?

— Amaka, te rog, încetează! M-am întors și m-am îndreptat spre verandă.

— Vrei să se lase de preoție? Amaka părea mai serioasă acum.

— Nu se va lăsa niciodată.

Amaka își înclină capul gânditoare și apoi zâmbi.

— Nu se știe niciodată, spuse ea, înainte să intre în camera de zi.

Am copiat adresa părintelui Amadi din Germania de nenumărate ori în caiet. O copiam iar și iar, încercând diferite stiluri de scris, când se întoarse. Îmi luă caietul și-l închise. Am vrut să-i spun „Îmi va fi dor de tine”, dar în loc de asta am spus „Îți voi scrie”.

— Îți voi scrie eu primul, spuse el.

Nu mi-am dat seama că-mi curgeau lacrimi pe obraz, până când părintele Amadi se întinse și mi le șterse trecându-și palma deschisă peste fața mea. Apoi mă cuprinse în brațe și mă ținu așa o vreme.

•

Tușica Ifeoma îl invită pe părintele Amadi la masa de seară și mâncarăm cu toții orez și fasole la masa din sufragerie. Știam că toată lumea râde, că vorbesc cu toții despre stadion și alte amintiri, dar nu simțeam că aș fi implicată. Eram preocupată să încui bine părticele din mine, pentru că nu mai aveam nevoie de ele dacă părintele Amadi nu mai era aici.

N-am dormit bine în noaptea aceea; m-am sucit încontinuu pe toate părțile până când am trezit-o și pe Amaka. Am vrut să-i povestesc visul în care un bărbat mă urmărea pe o cărare pietroasă plină de frunze strivite de allamanda. La început, bărbatul era părintele Amadi, cu sutana fluturându-i la spate, apoi era Papa, în sacul gri, lung până la pământ pe care-l purtase când împărțise cenușă în Miercurea Cenușii. Dar nu i-am spus. Am lăsat-o să mă țină în brațe și să mă aline ca pe un copil mic, până când am adormit din nou. Am fost fericită să mă trezesc, să văd razele dimineții intrând pe fereastră, în fâșii luminoase de culoarea portocalei coapte.

•

Terminasem de împachetat; holul arăta ciudat de mare acum că rafturile de cărți dispăruseră. În camera tușicăi Ifeoma rămăseseră doar câteva lucruri pe podea, de care mai aveam nevoie până când plecam cu toții la Enugu: un sac de orez, o cutie de lapte, o cutie de Bournvita. Celelalte cutii și cufere fuseseră golite sau date de pomană. Când tușica Ifeoma le-a dat niște haine vecinilor, femeia din apartamentul de deasupra îi spuse:

— Mh, de ce nu-mi dai mie rochia aceea albastră pe care o porți la biserică? Oricum, îți vei lua altele în America!

Tușica Ifeoma se încruntă, deranjată. Nu știam sigur dacă o deranjase că femeia îi ceruse rochia sau că adusese America în discuție. Dar nu-i dădu rochia albastră.

Era un iz de nerăbdare ce plutea în aer de acum, de parcă împachetasem totul prea bine și prea repede și trebuia să ne găsim altceva de făcut.

— Avem benzină, haideți la o plimbare cu mașina, ne propuse tușica Ifeoma.

— Un tur de adio prin Nsukka, spuse Amaka, cu un zâmbet silit.

Ne-am urcat cu toții în mașină. Se dezechilibră când tușica Ifeoma viră pe străduța mărginită de Facultatea de inginerie și mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă s-ar prăbuși în șanț și atunci tușica Ifeoma nu va mai lua toți banii pe care i-i oferise cineva din oraș pe ea. Ne spusese că banii pe care îi ia pe mașină acoperă numai biletul lui Chima, care costa jumătate din prețul unui bilet de adulți.

De când avusesem visul, cu o noapte în urmă, trăiam un sentiment puternic că ceva important se va întâmpla. Părintele Amadi se va întoarce; asta trebuia să se întâmple. Poate că era o greșeală în data de plecare. Poate că-și amânase călătoria. Așa că, în timp ce tușica Ifeoma conducea, mă uitam la mașinile de pe drum, căutându-l pe părintele Amadi, căutând cu privirea mica Toyota de culoare pastelată.

Tușica Ifeoma se opri la poalele dealului Odim și spuse:

— Haideți să urcăm în vârf.

M-a luat prin surprindere. Nu eram sigură dacă tușica Ifeoma plănuise de la început să ne pună să urcăm pe deal; părea un impuls de moment. Obiora propuse să facem un picnic sus pe deal și tușica Ifeoma spuse că e o idee bună. Ne-am dus în oraș și am cumpărat moi-moi și sticle de Ribena de la Magazinul Oriental și ne-am întors pe deal. Urcarea era ușoară, pentru că erau multe cărări șerpuitoare. În aer era un miros proaspăt și, din când în când, un pârâit în iarba înaltă care mărginea cărarea.

— Cosașii scot sunetul ăsta cu aripile, spuse Obiora. Se opri lângă un mușuroi uriaș de furnici, cu cute ce brăzdau lutul roșu, de parcă erau decorate intenționat.

— Amaka, ar trebui să pictezi ceva de genul ăsta, spuse el. Dar Amaka nu răspunse; în loc de asta, începu să alerge în susul dealului. Chima fugi după ea. Jaja se luă după ei. Tușica Ifeoma se uită la mine.

— Ce mai aștepți? întrebă ea, în timp ce-și ridica șalul, aproape mai sus de genunchi, și fugi după Jaja. Am luat-o și eu din loc, simțind vântul bătându-mi pe lângă urechi. Alergatul mă făcu să mă gândesc la părintele Amadi, îmi aminti de felul în care ochii lui adăstaseră pe