servea drept bufet, fără nici o fereastră, era încărcat de scaune şi mese şi toată lumea vorbea în timp ce mânca – probabil despre boli şi bolnavi – iar ecoul vocilor răsuna ca într-un tunel. Din când în când, ecoul era înăbuşit de microfonul la care se solicita prezenţa în spital a vreunui doctor sau a vreunei asistente. În timp ce încercam să fac rost de o masă, Midori s-a dus şi a cumpărat două porţii de mâncare, pe care le-a adus pe o tavă de aluminiu. Crochete cu sos, salată de cartofi, varză dată printr-o răzătoare fină, legume fierte, orez şi supă din pastă de soia. Toate erau aliniate pe tavă, în acelaşi tip de vase de plastic utilizate şi de către pacienţi. Am mâncat cam jumătate din porţia mea, dar Midori a mâncat, cu poftă, tot.

  — Nu ţi-e foame? m-a întrebat ea în timp ce îşi sorbea ceaiul fierbinte.

  — Nu prea.

  — Asta din cauză că eşti la spital, spuse Midori, cuprinzând încăperea cu privirea. Aşa se întâmplă când nu eşti obişnuit cu spitalele. Mirosul, zgomotele, aerul închis, chipurile pacienţilor, emoţiile, iritarea, dezamăgirea, durerea, oboseala – toate acestea sunt cauza, cu siguranţă. Ţi se adună toate în stomac şi-ţi taie pofta de mâncare. După ce te obişnuieşti, nu mai e nici o problemă. În plus, nu poţi îngriji o persoană bolnavă dacă nu mănânci ca lumea. Eu ştiu foarte bine lucrul ăsta pentru că i-am îngrijit pe bunicul, pe bunica, pe mama şi acum, pe tata. Nu ştii niciodată dacă ajungi să mănânci mai târziu, aşa că e bine să profiţi de fiecare ocazie care ţi se iveşte.

  — Înţeleg ce vrei să spui.

  — De câte ori vin rudele în vizită la spital, mănâncă aici, cu mine, dar toţi lasă cam jumătate din mâncare neatinsă şi îmi spun: „O, Midori, ce bine că ai poftă de mâncare! Eu sunt prea întors pe dos ca să pot mânca”. Dacă e să ne gândim bine, eu sunt cea care are grijă de pacient. Ei nu fac decât să treacă pe aici şi să compătimească bolnavul. Eu sunt cea care curăţă rahatul, flegma şi spală trupul bolnav. Dacă mila ar fi suficientă pentru a rezolva toate mizeriile astea, te asigur că aş avea de cincizeci de ori mai multă milă decât oricine altcineva, dar ei nu văd nimic din tot ce fac, ei constată doar că eu am poftă de mâncare. Ce părere au? Cred că sunt un măgar pus să tragă şi atât! De ce-or fi atât de proşti, că doar sunt destul de copţi ca să ştie că sunt multe de făcut, să cunoască mersul lucrurilor în lumea asta mizeră. E simplu să arunci cu vorbe, mai complicat e să cureţi rahatul. Sunt şi eu sensibilă şi obosită, ca toţi ceilalţi, iar uneori îmi e atât de rău, încât îmi vine să plâng. Şi-i mai vezi şi pe doctorii ăştia că taie capul unui pacient, convinşi fiind că n-au nici o şansă să-l vindece. Nu fac decât să-i zgândăre buba din cap şi după fiecare intervenţie, pacientul se simte mai rău şi e tot mai smintit. Crede-mă că îmi e şi mie greu să mai trăiesc doar cu asemenea perspective. Colac peste pupăză, mi se duc şi toate economiile. Nu ştiu dacă mai rezist să mă întreţin la facultate încă trei ani şi jumătate, iar sora mea nu-şi permite să facă nici măcar nunta dacă o ţinem tot aşa.

  — De câte ori pe săptămână vii aici? am întrebat-o eu.

  — De obicei, de patru ori, spuse Midori. Spitalul pretinde că asigură îngrijire totală şi asistentele sunt minunate, dar sunt puţine şi nu fac faţă. Trebuie să fie în permanenţă şi un membru al familiei care să dea o mână de ajutor. Sora mea vede de magazin, eu am ore la facultate, şi totuşi ea reuşeşte să vină aici de trei ori pe săptămână, iar eu de patru. Şi când te gândeşti că mai reuşim să furăm şi câteva clipe pentru sufletul nostru, măcar din când în când. Crede-mă, sunt ocupată până peste cap!

  — Cum de mai găseşti timp şi pentru mine dacă eşti atât de prinsă?

  — Îmi place să stau de vorbă cu tine, spuse Midori, jucându-se cu o ceşcuţă din plastic.

  — Hai, du-te şi te plimbă vreo două ore, stau eu cu tatăl tău, am zis.

  — De ce?

  — Trebuie să te desprinzi şi tu de spital, să te relaxezi puţin, să nu vorbeşti cu nimeni, să-ţi goleşti mintea de toate problemele.

  Midori se gândi câteva momente şi apoi dădu din cap.

  — Hmm, cred că ai dreptate, dar ştii ce să faci? Ştii să ai grijă de el?

  — Am văzut ce ai făcut tu şi am cam înţeles. Verific dacă merge bine perfuzia, îi dau să bea apă, îi şterg sudoarea şi îl ajut să scuipe. Plosca e sub pat, iar dacă i se face foame, îi dau mâncarea care a rămas. Dacă nu ştiu ceva, o întreb pe asistentă.

  — Cred că o să te descurci, spuse Midori, zâmbind. Ar fi o singură problemă. Din când în când o ia razna şi îndrugă tot felul de ciudăţenii… nu înţelegi nimic. Sper că nu te deranjează dacă se întâmplă aşa ceva.

  — Stai liniştită, am zis.

  Ne-am întors în salon şi Midori i-a spus tatălui ei că are puţină treabă şi că o să am eu grijă de el. Se pare că nu l-a impresionat în nici un fel ceea ce i-a spus Midori sau pur şi simplu nu a înţeles ce i s-a spus. Stătea întins pe spate, cu privirile în tavan. Dacă n-ar fi clipit din când în când, ai fi crezut că e mort. Ochii îi erau injectaţi de parcă băuse şi de fiecare dată când respira mai adânc, nasul i se dilata puţin. În rest, nu i se mişca nici măcar un muşchi şi nici n-a