După ce-a plecat Midori, mă gândeam să vorbesc ceva cu tatăl ei, dar nu prea ştiam ce să-i spun şi cum să-i spun, aşa că am tăcut. Nu după mult timp a închis ochii şi a adormit. Stăteam pe scaun la capătul patului, îi priveam tremurul nărilor şi mă rugam să nu moară subit. Mi se părea ciudat să se întâmple aşa ceva tocmai când îl vegheam eu. La urma urmei, abia îl cunoscusem şi singurul lucru care ne lega era Midori, o fată cu care se întâmpla să fiu coleg la cursul de „Istoria teatrului – II”.

  Nu, nu murise. Dormea profund. Mi-am apropiat urechea de faţa lui şi i-am simţit respiraţia slabă. M-am mai liniştit şi am început să trăncănesc cu soţia pacientului din patul de alături. Ea nu mi-a vorbit decât despre Midori, presupunând probabil că sunt prietenul ei.

  — E o fată minunată, spuse ea. Are foarte multă grijă de tatăl ei, e bună şi blândă, sensibilă, harnică şi, pe deasupra, mai e şi drăguţă. Ai grijă cum te porţi cu ea. Să nu o părăseşti pentru că nu vei mai găsi alta ca ea.

  — N-am s-o părăsesc, am răspuns eu, simplu.

  — Eu am un fiu şi o fiică. El are şaptesprezece ani, ea douăzeci şi unu, dar nici unul dintre ei nu s-ar gândi să vină la spital. În clipa în care se termină orele, o şi întind la surf, la întâlniri sau mai ştiu eu pe unde. Sunt îngrozitori. Mă storc de bani şi apoi dispar fără ruşine.

  La ora unu şi jumătate, doamna a plecat la cumpărături. Amândoi bolnavii dormeau profund. Lumina blândă a soarelui de după-amiază inunda camera şi aveam senzaţia că o să mă fure şi pe mine somnul, aşa cum stăteam cocoţat pe scaunul cel rotund. Crizantemele albe şi galbene din vaza de pe masa de lângă fereastră îmi spuneau că e toamnă. În aer plutea miros plăcut de peşte fiert – era peştele care nu se mâncase la prânz. Asistentele circulau în permanenţă pe culoar şi le auzeam deseori vorbind clar şi tare. Din când în când mai aruncau câte un ochi în salon şi îmi zâmbeau dulce când vedeau că ambii pacienţi dorm buştean. Aş fi vrut să citesc ceva, dar nu erau cărţi, reviste sau ziare în încăperea aceea, doar calendarul de pe perete.

  M-am gândit la Naoko. Mi-a venit în minte trupul ei gol şi agrafa prinsă în păr. Îi vedeam curba taliei şi umbra lăsată de părul pubian. Oare de ce a ţinut să mi se arate astfel? Era somnambulă? Sau poate mi-a jucat mie feste imaginaţia? Pe măsură ce trecea timpul şi lumea aceea mică se pierdea în zare, eram din ce în ce mai puţin sigur că acele lucruri se întâmplaseră cu adevărat. Îmi spuneam că s-au întâmplat, credeam în asta, dar când le consideram un joc al închipuirii, chiar începeau să mi se pară astfel. Totuşi, îmi erau prea clare în minte şi prea detaliate ca să le consider pură închipuire, dar şi prea frumoase ca să le pot considera adevărate. Trupul lui Naoko şi lumina lunii…

  Tatăl lui Midori s-a trezit şi a început să tuşească, ceea ce m-a readus cu picioarele pe pământ. I-am ţinut un şerveţel ca să scuipe în el şi i-am şters sudoarea de pe frunte cu un prosop.

  — Vreţi puţină apă? l-am întrebat. A plecat capul cam patru milimetri, în semn că vrea. I-am ţinut sticluţa cu apă puţin înclinată, ca să poată lua câte o înghiţitură. Buzele îi tremurau, gâtul era cuprins de mici spasme. A băut toată apa aceea sălcie din sticlă.

  — Mai doriţi? l-am întrebat.

  Deoarece încerca să spună ceva, mi-am apropiat urechea de gura lui.

  — E suficient, a zis el cu o voce slabă şi seacă, parcă mai slabă şi mai seacă decât înainte.

  — N-aţi vrea să mâncaţi un pic? Cred că vă e foame.

  A înclinat puţin capul şi atunci eu am procedat la fel ca Midori – i-am ridicat patul şi am început să-l hrănesc, alternând pasta de legume cu peştele fiert. I-a trebuit enorm de mult timp să mănânce jumătate din mâncare, după care mi-a făcut semn că nu mai vrea. Gestul a fost aproape imperceptibil. Probabil că îl durea capul la mişcări mai ample.

  L-am întrebat apoi dacă doreşte fructe şi mi-a spus că nu. I-am şters colţurile gurii cu prosopul, am coborât patul şi am dus vasele pe coridor.

  — A fost bună mâncarea? l-am întrebat eu.

  — Oribilă! a zis el.

  — Da, nici nu arăta prea grozav, am subliniat eu, cu un zâmbet.

  Tatăl lui Midori nu părea hotărât dacă să deschidă ochii sau să-i închidă. Mă întrebam dacă ştia cine sunt. Părea mai relaxat numai în prezenţa mea, fără Midori de faţă. Probabil mă confunda cu cineva… sau cel puţin aşa voiam eu să cred.

  — E frumos afară! am spus, cocoţat pe scaun, cu picioarele sub mine. E toamnă, duminică, vreme superbă şi aglomerat peste tot. Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci într-o asemenea zi este să te relaxezi acasă. E obositor să te ciocneşti la tot pasul de cineva. Aerul nu e deloc curat. De obicei, eu spăl rufe duminica. Le spăl dimineaţa, le pun la uscat sus, pe terasa căminului, le iau înainte de a apune soarele şi mă apuc de călcat. Nu-mi displace să le calc. Simt chiar o plăcere nebună în a netezi toate cutele… şi chiar mă şi pricep. Normal că la început eram jalnic, făceam cute şi acolo unde nu erau. După o lună de antrenament, am învăţat să fac treabă bună. Deci, duminica este ziua mea de spălat şi de călcat. Azi n-am apucat. Păcat! Ar fi fost o zi bună pentru uscat rufe.