Mâine dimineaţă, după ce-mi spăl rufele şi le pun la uscat, plec la facultate. Am ore de la zece. E cursul la care vine şi Midori, „Istoria teatrului – II”. Am ajuns la Euripide. Ştiţi cine a fost? Un antic grec… unul dintre cei trei mari maeştri ai tragediei greceşti, alături de Eschil şi Sofocle. Se zice că a fost mâncat de un câine, în Macedonia, dar există şi alte variante. Oricum, ăsta e Euripide. Mie îmi place mai mult Sofocle, dar e chestie de gust. De fapt, nu pot să vă spun care e mai bun.

  Ceea ce îmi place la piesele lui este modul în care se complică lucrurile atunci când personajele sale sunt prinse în cursă. Înţelegeţi ce vreau să spun? Apar diferiţi oameni şi fiecare este pus într-o anumită situaţie, fiecare îşi are motivele şi scuzele lui şi fiecare îşi urmăreşte dreptatea şi fericirea lui. De aceea, nimeni nu poate face nimic. E şi normal. Adică este practic imposibil ca toată lumea să aibă dreptate şi să fie fericită, aşa că intervine haosul. Şi ce credeţi că se întâmplă atunci? Simplu… apare un zeu şi direcţionează traficul. Tu te duci acolo, tu vii aici, tu rămâi cu ea, tu stai cuminte o vreme. Se cam pricepe să aranjeze lucrurile şi până la urmă totul iese bine. Asta se cheamă deus ex machina. La Euripide există întotdeauna un deus ex machina şi din pricina aceasta părerile sunt împărţite în ceea ce-l priveşte.

  Dar ia să ne gândim! Ce s-ar întâmpla dacă ar exista deus ex machina în viaţa adevărată? Totul ar fi atât de simplu! Când te afli în vreo încurcătură, descinde zeul de acolo de sus şi-ţi rezolvă problemele. Ce-ar putea fi mai simplu decât atât? Asta este Istoria teatrului. Cam aşa ceva învăţăm noi la facultate.

  Tatăl lui Midori n-a spus nimic, dar a rămas cu privirile aţintite pe mine tot timpul cât am vorbit. Bineînţeles că nu-mi era limpede dacă înţelege sau nu ce spun.

  — Gata, nu vă mai plictisesc!

  Mi se făcuse o foame teribilă după ce trăncănisem atât. Nu mâncasem aproape nimic la micul dejun, iar prânzul, doar pe jumătate. Îmi părea rău că n-am mâncat ca lumea de prânz, dar regretele nu-mi erau de nici un folos. M-am uitat în dulăpior să văd dacă e ceva de mâncare, dar n-am găsit decât o cutie cu alge de mare, nişte picături de tuse şi sos de soia. În sacoşa din hârtie erau castraveţi şi grepfruturi.

  — Dacă nu vă deranjează, am să mănânc nişte castraveţi. Mi-e foarte foame.

  Tatăl lui Midori nu mi-a răspuns. Am spălat trei castraveţi în chiuvetă şi am turnat puţin sos de soia într-o farfurie. Am înfăşurat un castravete în nori26, l-am înmuiat în sosul de soia şi l-am mâncat.

  — E delicios! am zis. Simplu, proaspăt, miroase a viaţă. Sunt chiar buni castraveţii aceştia… mult mai gustoşi decât kiwi.

  După ce am terminat primul castravete, l-am atacat pe al doilea. Ronţăiam cu poftă şi ecoul răsuna ciudat în încăperea aceea mică. După ce l-am terminat şi pe al doilea, am decis să fac o pauză. Am fiert nişte apă pe aragazul din hol şi mi-am făcut un ceai.

  — Doriţi să beţi ceva? l-am întrebat pe tatăl lui Midori. Apă? Suc?

  — Castravete, a spus el.

  — Grozav, am zis, zâmbind. Cu nori?

  A înclinat capul în semn că da. Am ridicat iar patul, am tăiat o bucăţică de castravete cu cuţitul de fructe, am înfăşurat-o în nori, am luat-o cu o scobitoare şi am înmuiat-o în sos de soia, ducând-o apoi spre gura căscată a pacientului. Fără nici o schimbare în expresia feţei, a ronţăit bucăţica de castravete, a plimbat-o în gură şi apoi a înghiţit-o.

  — Cum a fost? Bun, nu? am întrebat eu.

  — Bun, a răspuns el.

  — E minunat când îţi place mâncarea. E o dovadă că trăieşti.

  A terminat tot castravetele. După ce a mâncat, a vrut apă, aşa că i-am dat să bea. După câteva minute, a vrut să facă pipi, aşa că i-am ţinut plosca în dreptul penisului. Am golit apoi plosca în toaletă şi am spălat-o. M-am întors în rezervă şi mi-am terminat ceaiul.

  — Cum vă simţiţi? l-am întrebat.

  — Un pic… Capul…

  — Vă doare un pic capul?

  După cum s-a încruntat, am înţeles că îl doare capul.

  — Nu-i de mirare, abia v-aţi operat. E adevărat că eu nu m-am operat niciodată, aşa că nu prea ştiu cum e.

  — Bilet…, a spus el.

  — Bilet? Ce bilet? am întrebat.

  — Midori. Bilet.

  Nu înţelegeam despre ce vorbeşte, aşa că am tăcut. A tăcut şi el o vreme şi apoi mi s-a părut că spune „vă rog”. A deschis ochii mari şi m-a privit fix. Am bănuit că vrea să-mi spună ceva, dar nu-mi puteam imagina ce.

  — Ueno. Midori.

  — Gara Ueno?

  A dat din cap în semn că da.

  Am încercat să leg vorbele lui: „bilet, Midori, vă rog, gara Ueno”. Habar nu aveam ce voia să spună. Presupuneam că mintea i s-a înceţoşat, dar dacă-i comparam privirea cu cea dinainte, acum era mult mai limpede. A ridicat mâna liberă, în care nu avea acele pentru perfuzie şi a întins-o spre mine. După cum îi tremura mâna în aer, mi-am spus că efortul pe care l-a făcut a fost de-a dreptul uriaş. M-am ridicat şi i-am luat mâna şubredă. M-a strâns cu toată forţa de care era capabil şi a mai spus o dată „vă rog”.

  — Staţi liniştit, am zis. O să am grijă de bilet şi de Midori.

  Şi-a lăsat mâna să cadă pe pat şi a închis ochii. Avea respiraţia cam precipitată, dar a adormit. M-am apropiat de