el ca să mă asigur că mai trăieşte şi apoi am ieşit să mai îmi fierb nişte apă pentru ceai. În timp ce-mi sorbeam ceaiul, mi-am dat seama că începusem să-l îndrăgesc pe acest bătrânel aflat la un pas de moarte.

  Imediat după aceea s-a întors soţia celuilalt pacient şi m-a întrebat dacă totul este în ordine. I-am spus că n-au fost probleme şi că soţul ei a dormit buştean.

  Midori s-a întors după ora trei.

  — Am fost în parc şi am privit în zare, a spus ea. Am făcut cum mi-ai spus. N-am vorbit cu nimeni, mi-am golit capul de toate problemele.

  — Cum te simţi?

  — Mult mai bine, mulţumesc. Tot mai am senzaţia aceea de moleşeală, dar mă simt oricum mai vioaie decât înainte. Presupun că eram mai obosită decât credeam.

  Deoarece tatăl ei dormea, nu aveam nimic de făcut, aşa că ne-am cumpărat cafea de la automat şi am băut-o în încăperea cu televizorul. I-am povestit lui Midori ce s-a întâmplat în lipsa ei – tatăl ei a dormit bine, apoi s-a trezit şi a mâncat ceva din ce-i rămăsese de la prânz, pe urmă m-a văzut mâncând castraveţi şi a vrut şi el, a mâncat un castravete întreg, a făcut pipi.

  — Watanabe, eşti uimitor! spuse Midori. Noi ne dăm de ceasul morţii ca să-l convingem să mănânce ceva, iar tu l-ai făcut să mănânce un castravete întreg. Incredibil!

  — Nu ştiu ce să zic. Cred că i-am făcut poftă când am mâncat eu.

  — Ai tu darul ăsta de a face lumea să se relaxeze.

  — Da de unde! am spus, râzând. Sunt o mulţime de indivizi care gândesc exact pe dos despre mine.

  — Ce părere ţi-a făcut tata?

  — Îmi place. Nu că am fi avut ce să ne spunem unul altuia, dar e drăguţ.

  — A fost liniştit?

  — Foarte.

  — Trebuia să-l fi văzut acum o săptămână. A fost îngrozitor, spuse Midori, dând din cap. O luase razna rău de tot. A aruncat cu un pahar în mine şi-a ţipat… oribil: „Sper să mori o dată, proasta naibii!” Am înţeles că li se întâmplă celor cu o asemenea boală… Nu se ştie cauza, dar oamenii devin brusc extrem de răi. La fel i s-a întâmplat şi mamei. Ce crezi că mi-a spus? „Nu eşti fiica mea. Te urăsc din tot sufletul!” Când am auzit-o, mi s-a făcut negru înaintea ochilor, dar am înţeles că astfel de ieşiri se numără printre manifestările bolii. Ceva presează pe o parte a creierului şi-i face pe oameni să spună lucruri îngrozitoare. Chiar dacă ştii că egoismul face parte din simptomele bolii, tot te doare. Am muncit ca o nebună pentru ei şi m-am ales doar cu vorbe grele. Se duc naibii şi sentimentele…

  — Te înţeleg, am spus.

  Mi-am amintit cuvintele ciudate pe care le-a mormăit tatăl lui Midori.

  — Bilet? Gara Ueno? Oare ce voia să spună? întrebă ea.

  — Şi apoi a zis „vă rog” şi „Midori”.

  — Te-a rugat, deci, să ai grijă de mine?

  — Sau poate vrea să te duci la gara Ueno să cumperi un bilet. Cele patru cuvinte nu prea sunt înlănţuite logic, aşa că cine ştie ce o fi vrut să zică? Gara Ueno îţi spune ceva?

  — Gara Ueno… Midori căzu puţin pe gânduri. Singurul lucru care îmi vine în minte acum este fuga mea de acasă. Am fugit de două ori, în clasa a treia şi într-a cincea primară. În ambele cazuri am luat un tren din gara Ueno spre Fukushima. Am cumpărat bilet cu banii pe care i-am luat din casă. M-a înfuriat cineva cumplit şi am vrut să i-o plătesc. Aveam o mătuşă în Fukushima, care îmi plăcea, aşa că m-am dus la ea. Tata m-a adus acasă. A bătut atâta drum ca să vină după mine. Am mâncat gustări la cutie în drum spre Ueno. Tata mi-a spus atunci tot felul de poveşti, cam dezlânate, e adevărat. Mi-a vorbit despre cutremurul din regiunea Kantô[27][28]

  — Nu zău?!

  — E adevărat! Mergea cu bicicleta, de care era prinsă şi o remorcă, prin cartierul Koishikawa şi n-a simţit nimic. Când a ajuns acasă, toate casele din apropiere rămăseseră fără ţigle pe acoperişuri şi noi stăteam cu toţii lipiţi de stâlpi şi tremuram până în străfundul mădularelor, dar el tot nu a realizat ce se întâmplă. Ne-am dat seama după felul în care ne-a întrebat: „Ce naiba e cu voi?” Aceasta este povestea tatei legată de marele cutremur din Kantô. Midori râse. Toate poveştile lui vechi seamănă cu aceasta. Nimic dramatic, dar sunt puţin cam sărite de pe fix. Nu ştiu, dar când povesteşte el ceva de felul acesta, ai impresia că nu s-a mai întâmplat nimic deosebit în Japonia în ultimii cincizeci sau şaizeci de ani. Dacă-l întrebi despre revolta ofiţerilor din 26 februarie 1936 sau despre Războiul din Pacific, răspunde senin: „A, da, parcă s-a petrecut aşa ceva”. Ciudat, nu?

  Deci, mi-a povestit în tren, de la Fukushima la Ueno, tot felul de lucruri şi întotdeauna încheia cu: „Midori, peste tot e la fel. Oriunde te-ai duce”. Ce era eu să înţeleg din toate poveştile lui? Un copil ştie doar ce i se spune, nu?

  — Deci, aceasta este amintirea care-l leagă de gara Ueno? am întrebat.

  — Sigur, spuse Midori. Watanabe, tu ai fugit vreodată de acasă?

  — Niciodată.

  — De ce nu?

  — Nu mi-a trecut niciodată prin minte să fug de acasă.

  — Eşti tare ciudat! spuse Midori, încercând să pară impresionată.

  — Nu zău!

  — Oricum, cred că tata voia să te roage să ai grijă de mine.

  — Crezi?

  — Chiar cred şi simt asta. Intuitiv. Şi tu ce i-ai spus?

  — Nu înţelegeam ce voia să spună, aşa că i-am zis să nu se îngrijoreze, promiţându-i că voi avea