— I-ai promis aşa ceva tatălui meu? I-ai spus că vei avea grijă de mine? M-a privit fix în ochi, foarte serioasă.

  — Nu chiar aşa, m-am grăbit eu să-i explic. De fapt, nu prea înţelegeam…

  — Stai liniştit! Am glumit doar, spuse Midori, zâmbind. Tare eşti drăguţ când începi să te panichezi!

  Ne-am terminat cafeaua şi ne-am întors în salon. Tatăl ei dormea încă profund. Dacă te apropiai mai tare, îi auzeai respiraţia regulată. Pe măsură ce trecea după-amiaza, lumina de afară îţi sugera tot mai mult culorile palide ale toamnei. Câteva păsări s-au aşezat pe cablul electric şi apoi şi-au luat zborul. Eu şi Midori stăteam într-un colţ al încăperii şi vorbeam în şoaptă. Mi-a citit în palmă şi mi-a spus că voi trăi o sută cinci ani, că mă voi căsători de trei ori şi că voi muri într-un accident rutier. Frumoasă viaţă! am zis.

  Când s-a trezit tatăl lui Midori, imediat după ora patru, ea s-a aşezat la capul patului, i-a şters sudoarea de pe frunte, i-a dat să bea apă şi l-a întrebat dacă îl mai doare capul. A venit o asistentă şi i-a luat temperatura, a întrebat de câte ori a urinat şi i-a verificat perfuzia. Eu m-am dus la televizor şi m-am uitat puţin la un meci de fotbal transmis în direct.

  La ora cinci i-am spus lui Midori că plec. Apoi m-am întors spre tatăl ei şi am zis:

  — Trebuie să plec la serviciu. Vând discuri în Shinjuku de la ora şase până la zece şi jumătate.

  Bătrânul şi-a întors privirile spre mine şi a dat din cap.

  — Watanabe, nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru ziua de azi, mi-a spus Midori înainte de a ieşi din hol.

  — N-am făcut mare lucru, dar dacă-ţi sunt de vreun folos, vin şi duminica viitoare. Mi-ar face plăcere să-l văd pe tatăl tău din nou.

  — Vorbeşti serios?

  — Nu am cine ştie ce treabă la cămin, iar dacă vin aici, sunt tratat cu castraveţi.

  Midori şi-a încrucişat braţele şi a lovit cu tocul pantofilor în linoleum.

  — Aş vrea să mai merg cu tine la băut, spuse ea, înclinându-şi uşor capul.

  — Şi cum rămâne cu filmul pornografic?

  — Bine, mergem mai întâi la film, apoi bem ceva… şi vorbim toate prostiile din lume.

  — Nu eu vorbesc prostii, ci tu, am protestat eu.

  — Fie cum zici, dar vorbim, ne îmbătăm şi pe urmă ne culcăm unul în braţele celuilalt.

  — Îţi poţi imagina ce urmează? am întrebat, oftând. Eu o să vreau să ţi-o trag şi tu n-o să mă laşi, nu?

  A pufnit în râs.

  — Oricum, treci pe la cămin duminică dimineaţă şi venim aici împreună.

  — Să-mi pun o fustă mai lungă?

  — Neapărat.

  N-am mai ajuns la spital duminica următoare pentru că tatăl lui Midori a murit vineri. M-a sunat la şase şi jumătate dimineaţa ca să-mi spună vestea cea tristă. Soneria m-a anunţat că mă caută cineva la telefon, aşa că mi-am aruncat o jachetă peste pijama şi am coborât în hol. Afară ploua liniştit şi era răcoare.

  — Tata a murit acum câteva minute, a spus Midori cu o voce liniştită.

  Am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva.

  — Nu, mulţumesc. Chiar nu ai ce face. Sunt obişnuită cu înmormântările. Am vrut doar să te anunţ.

  A scăpat un oftat.

  — Să nu vii la înmormântare, bine? Nu-mi plac lucrurile astea şi nu vreau să ne întâlnim acolo.

  — Am înţeles.

  — Dar mă duci la un film obscen?

  — Bineînţeles că te duc.

  — Unul cât mai dezgustător.

  — O să studiez piaţa foarte serios.

  — Bine, o să te mai sun, spuse Midori şi închise telefonul.

  A trecut o săptămână fără nici o veste de la Midori. N-a venit deloc la şcoală şi nici telefon nu mi-a dat. De câte ori mă întorceam la cămin, întrebam la poartă dacă nu m-a căutat cineva, dar răspunsul era invariabil negativ. Într-o seară, încercând să-mi ţin promisiunea pe care i-o făcusem, m-am gândit la ea în timp ce mă masturbam, dar n-a mers. Am înlocuit-o cu Naoko, dar nici imaginea ei nu m-a ajutat. Mi s-a părut ridicol şi am renunţat. Am luat o înghiţitură de whisky, m-am spălat pe dinţi şi m-am dus la culcare.

  Duminică dimineaţa i-am scris o scrisoare lui Naoko. În primul rând, i-am scris despre tatăl lui Midori.

  M-am dus la spital la tatăl unei colege şi am mâncat castraveţi. Când m-a auzit cum îi ronţăi, i s-a făcut şi lui poftă şi a acceptat să mănânce. După cinci zile a murit. Încă îmi este vie în minte imaginea lui, mai cu seamă modul în care încerca să ronţăie bucăţelele de castravete. Ciudate amintiri lasă în urma lor cei care se prăpădesc.

  După ce mă trezesc dimineaţa, mai stau puţin în pat şi mă gândesc la tine şi la Reiko, precum şi la colivia păsărilor. Îmi amintesc de păun, de porumbei, de papagali, de curcani, apoi de iepuri. Îmi revine în minte imaginea pelerinelor galbene de ploaie, cu glugă, pe care le-aţi purtat în dimineaţa aceea ploioasă. Îmi place să mă gândesc la voi când stau în aşternutul călduţ. Am senzaţia că sunteţi ghemuite lângă mine şi dormiţi buştean. Îmi imaginez ce grozav ar fi dacă ar fi adevărat. Uneori mi-e îngrozitor de dor de voi, dar, în general, îmi adun toate forţele pentru a-mi vedea de propriile mele treburi. Aşa cum voi hrăniţi păsările şi mergeţi la câmp să munciţi, eu îmi pun în mişcare, în fiecare dimineaţă, propriul meu resort. Până mă ridic din pat, mă spăl pe dinţi, mă bărbieresc, iau micul dejun, mă schimb, ies din cămin şi ajung la universitate, răsucesc de aproximativ treizeci şi şase de ori