arcul şi îmi propun să fructific la maximum ziua respectivă. N-am observat până acum, dar mi s-a spus că în ultima vreme vorbesc cam mult de unul singur. Probabil că în clipa în care răsucesc arcul, mormăi ceva.

  Mi-e foarte greu că nu vă pot vedea, dar viaţa mea din Tokyo ar fi şi mai grea dacă nu v-aş avea pe voi, dacă nu m-aş gândi la voi dimineaţa, în pat, şi dacă nu mi-aş răsuci arcul, pentru a fi capabil să mai trăiesc o zi fructuoasă. Ştiu că trebuie să muncesc din greu aici, aşa cum faceţi şi voi acolo.

  Azi e duminică şi nu am de gând să răsucesc arcul. Mi-am spălat rufele şi acum stau în camera mea şi vă scriu. După ce termin de scris, timbrez plicul şi arunc scrisoarea în cutie, iar apoi nu-mi mai rămâne nimic de făcut până spre seară. Nici măcar nu învăţ duminica, pentru că sunt foarte conştiincios peste săptămână. Stau la bibliotecă între cursuri şi-mi fac toate temele. Duminica după-amiaza sunt liniştit, deşi mă simt puţin cam singur. Citesc şi ascult muzică. Uneori reconstitui, unul câte unul, traseele pe care le parcurgeam prin Tokyo, împreună, şi am o imagine clară a lucrurilor pe care le purtai de fiecare dată. Am timp să îmi amintesc o mulţime de lucruri.

  Salut-o pe Reiko din partea mea şi spune-i că mi-e dor de chitara ei, mai ales când se face seară.

  După ce am terminat scrisoarea, m-am dus până la cutia poştală care se află la vreo două sute de metri distanţă de cămin. Apoi mi-am cumpărat un sandviş cu ouă şi o Coca-Cola. Am luat-o spre parc, m-am aşezat pe o bancă şi am mâncat. Ca să îmi mai omor timpul, am privit meciul de baseball ce se desfăşura pe terenul din apropiere. Aerul de toamnă scotea şi mai mult în evidenţă albastrul intens al cerului. Am ridicat ochii şi am văzut două dâre albe, paralele, asemenea şinelor de tren, îndreptându-se spre vest. O minge trimisă printr-o lovitură neper-misă s-a rostogolit la picioarele mele şi când le-am aruncat-o, tinerii jucători şi-au scos şepcile şi mi-au mulţumit politicos. La meciurile copiilor se făceau deseori asemenea nereguli.

  După-amiază m-am întors în camera mea ca să citesc, dar nu m-am putut concentra. M-am trezit că stau cu ochii-n tavan şi mă gândesc la Midori. Mă întrebam dacă tatăl ei chiar încercase să mă roage să am grijă de Midori după moartea lui, dar nu aveam de unde să ştiu ce fusese în mintea lui. Poate mă confundase cu altcineva. În orice caz, el a murit în vinerea aceea ploioasă şi eu nu mai aveam cum să aflu adevărul. Îl vedeam cu ochii minţii mai zbârcit, mai mic, după moarte. Apoi l-au incinerat şi n-a mai rămas decât cenuşă din el. Ce-a lăsat în urma lui? O librărie amărâtă pe o stradă de cartier şi două fiice dintre care, cel puţin una, era cam stranie. Ce fel de viaţă era asta? mă întrebam eu. Oare ce se afla în creierii aceia tulburi, aşa cum zăcea în pat, cu capul bandajat şi cu privirile aţintite pe mine?

  Tot gândindu-mă la tatăl lui Midori, m-a cuprins un sentiment de tristeţe cumplită şi m-am dus după rufele de pe terasă înainte de a se usca complet. Am plecat apoi spre Shinjuku ca să-mi omor timpul, plimbându-mă pe străzi. Aglomeraţia de duminică m-a mai calmat puţin. Librăria Kinokuniya era la fel de aglomerată ca trenurile la oră de vârf. Mi-am cumpărat romanul Lumină de august al lui Faulkner şi am intrat în cea mai animată cafenea pe care am întâlnit-o în cale. M-am aşezat la o masă să citesc, ascultând Ornette Coleman şi Bud Powell şi bând o cafea caldă, tare şi nu prea gustoasă. La ora cinci şi jumătate am închis cartea, am ieşit din cafenea şi am plecat să mănânc ceva de cină. Oare câte zeci, câte sute de astfel de duminici mă aşteptau de acum încolo? gândii eu. „Liniştite, paşnice şi însingurate”, m-am trezit vorbind cu voce tare. Duminica nu răsuceam arcul ce mă punea în mişcare pe parcursul săptămânii.

  Capitolul al optulea.

  Pe la jumătatea săptămânii am reuşit să mă tai în palmă cu o bucată de sticlă. Nu observasem că unul dintre geamurile despărţitoare de pe raftul cu discuri era spart şi nu-mi venea să cred că poate curge atâta sânge. Văzând petele de un roşu aprins de la picioarele mele, proprietarul a adus repede nişte prosoape şi mi-a legat rana, strâns, după care a dat imediat un telefon ca să afle unde este cel mai apropiat serviciu de urgenţă. Individul nu era capabil, de obicei, de iniţiative, dar acum s-a mişcat foarte repede. Din fericire, spitalul era aproape, dar până am ajuns acolo, prosoapele erau deja îmbibate şi nu mai făceau faţă. Văzând picături de sânge pe caldarâm, lumea se dădea la o parte din calea mea, crezând, probabil, că mă bătusem. Nu pot să spun că mă durea, dar sângele nu se mai oprea.

  Doctorul a îndepărtat, câtuşi de puţin impresionat, prosoapele, mi-a legat încheietura cu un garou ca să oprească sângele, mi-a dezinfectat rana şi a cusut-o. Mi-a spus apoi să vin la control a doua zi. Când m-am întors la magazin, proprietarul m-a trimis acasă, asigurându-mă că nu-mi va tăia orele nelucrate. Am luat autobuzul, m-am întors la cămin şi m-am dus direct la Nagasawa în cameră. Nervos din pricina accidentului, simţeam nevoia să stau de vorbă cu cineva şi abia atunci mi-am dat seama că nu îl mai văzusem de mult timp.

  Nagasawa bea bere şi urmărea o lecţie de spaniolă la televizor.

  — Ce naiba ai păţit? m-a întrebat el când m-a văzut bandajat.

  — M-am rănit şi eu puţin.

  — Vrei o bere?

  — Nu, mulţumesc.

  — Te rog să aştepţi puţin, se termină imediat, spuse el, văzându-şi de lecţie.

  Mi-am fiert nişte apă şi mi-am făcut un ceai. O spaniolă