Pentru a-l vizita pe Florac Chiștoc a ales un material blindat dintr-o bucată pe care îl putea purta pe sub costumul-togă. A făcut apoi o verificare rapidă a biononicelor care îi produceau câmpul de forță integral pentru a se asigura că funcționează. Combinate, armura și ecranarea ar fi trebuit să fie capabile să oprească un număr mare de arme, dar nu-și făcea iluzii cu privire la abilitatea lor, dacă l-ar fi încolțit un agent al Acceleratorilor complet îmbunătățit. Pentru o clipă se gândi dacă să ia o armă. Avea două gelipistoale ascunse într-un dulap. Ambele ar fi avut nevoie de încărcare. Dar el nu avea nicio experiență de luptă fizică, dar biononicele sale ar fi putut produce un puls de distorsiune respectabil odată declanșat și, în afară de asta, lui Chiștoc nu i-ar fi plăcut să-i aducă în casă tipul ăsta de hardware. Era și așa destul de rău că trebuia să apară neanunțat și să-i mai ceară încă o favoare. Așa că a lăsat armele în dulap și a intrat în sas.

Într-un spațiu din cala din mijlocul navei era depozitat un scuter regrav pentru o singură persoană. Troblum îl privi cu suspiciune cum plutea în afară pentru a se opri apoi la câțiva centimetri deasupra covorului gros de iarbă albăstruie. Nu-l mai folosise de decenii. Părea incomod de mic acum și se balansă alarmant sub greutatea lui în timp ce se străduia să ridice piciorul peste șa. A fost nevoie de trei încercări, dar în cele din urmă a reușit să stea călare pe el, tresărind la ceea ce era sigur că fusese o întindere musculară chiar deasupra șoldurilor. Biononicele au început să lucreze, depistând și reparând celulele din carnea supracontractată. Un parbriz transparent din plyplastic se desfășură din partea din față a scuterului, producând o semisferă adaptată pentru a proteja pasagerul de turbulența aerului, dar care a trebuit să se curbeze spre exterior pentru a-l putea cuprinde pe Troblum. Dirijă micul vehicul spre vila mare de la marginea văii în care locuia Chiștoc, menținând o viteză prudentă de cincizeci de kilometri pe oră, la o altitudine de trei metri.

În timp ce călătorea, u-amprenta lui analiza toate porturile spațiale ale căror rețele erau conectate la cibersfera rarefiată a planetei. Aceasta îi furniză o listă de nave spațiale aflate la sol, dintre care niciuna nu era înregistrată pe Pământ. Nu era completă, a recunoscut el, dar era aproape convins că Paula Myo nu ar atrage atenția asupra ei acolo, ceea ce, fără îndoială, ar fi făcut-o navă înregistrată pe Terra. De asemenea, nu era nicio navă care să se potrivească profilului unui agent Accelerator. Dacă cineva s-ar afla acolo pentru el, nu s-ar arăta în câmp deschis.

Scuterul ajunse la linia de piloni subțiri din argint care marcau granița proprietății lui Chiștoc. În timp ce încetinea, funcțiile sale de câmp îi raportau mai mulți senzori de blocare. Formă codul lui Chiștoc. Dealerului îi luă un timp deconcertant de lung pentru a răspunde.

– Troblum, omule, tu ești acolo?

– Bineînțeles că eu sunt. Îmi dai acces în perimetru, te rog?

– N-am știut că ești pe Sholapur. N-ai ateriza în portul spațial Ikeo.

– Ți-am spus că am nevoie de discreție pentru ultima noastră tranzacție.

– Da, da, așa este.

Troblum aruncă o privire neliniștită pilonilor de argint. Se simțea foarte singur și expus acolo.

– Ai de gând să mă lași înăuntru?

– Corect. Da. Sigur. Te-am confirmat pentru sistemele de apărare. Intră.

Partea de sus a celor doi piloni din fața lui deveni verde. Troblum strecură scuterul printre ei, încordându-se în timp ce trecea linia. Văzând că nu s-a întâmplat nimic, răsuflă ușurat.

Dincolo de vila mare și albă, o perdea densă de ploaie se apropia traversând marea gri de oțel. După ce se opri în fața ușilor înalte de sticlă, Troblum aruncă o privire în lungul pantei ce ducea la micul și frumosul golf de mai jos. Hidroplanul lui Chiștoc nu era ancorat la țărm.

Florac deschise ușa, zâmbindu-i nervos.

– Hei, omule mare, ce mai faci, ai?

– Nicio schimbare, a spus Troblum.

Îl măsură cu privirea pe Chiștoc, care rămăsese pe partea laterală a ușii, împiedicând vederea spre holul mare din spatele său. Omul purta hainele lui obișnuite, scumpe și lipsite de gust, pantaloni sport aurii prea strâmți și o cămașă cu un model floral viu negru și portocaliu, deschisă până la talie. Dar fața lui avea un aspect chinuit, ca și cum suferea de mama tuturor mahmurelilor, cu cercuri întunecate sub ochi și cu barba nerasă de cel puțin două zile. Era roșu la față, cu pielea fierbinte și transpirată.

– Am venit să-mi iau colecția.

– Da, a spus Chiștoc, scărpinându-se la baza gâtului. Da. Da. Asta e. Ești aici.

Undeva în casă, în spatele lui, se auzea sunet de picioarele goale alergând pe gresie. Troblum și-a consultat programul de interacțiune socială.

– Le pot lua acum, te rog? a citit în scenariul din exovedere.

– În regulă, a spus Chiștoc fără tragere de inimă.

Deschise larg ușa și se dădu deoparte.

Zona deschisă din mijlocul casei arăta exact la fel, cu cascade de apă ce cădeau spumegând rapid pe bolovanii din jurul marginii piscinei. Plante cu flori verzi și galbene de două ori cât înălțimea lui Troblum se ondulau sub rafalele de vânt care începeau să se reverse peste acoperișul scund. Nu înota nimeni în piscină. Trei dintre femeile războinice olimpice ale lui Chiștoc așteptau în zona terasei, una întinsă pe un șezlong, în timp ce celelalte două stăteau nemișcate lângă barul lung. O scanare ușoară îi arătă lui Troblum că toate îmbunătățirile lor erau inactive.

Sunetul tunetului se rostogoli pe cer. Toate cele trei femei priviră în sus în direcția zgomotului.

– Ai de gând să ridici un câmp de forță? îl întrebă Troblum pe Chiștoc în timp ce își scufunda trupul masiv într-un șezlong.