Scriam şi mi-am dat seama că este un moment optim de lovit. De ce acum? În miezul zilei? Ca să vadă că nu există o condiţionare nocturnă pentru un atac PSI. Am atacat în bloc, cu toată cunoaşterea şi puterea mea odată. Era chiar în miezul zilei. Erau toţi militarii la serviciu, departe de familii şi de cei pe care îi iubeau. Am simţit oroarea lor şi teama pentru cei dragi. Am condiţionat să nu moară nimeni, în rest se putea întâmpla orice. Ştiam câţi sunt în total, câte suflete. Era destul să vadă ce se putea întâmpla.

Am primit vizita mentală a câtorva dintre ei. Îmi părea rău pentru ei. Sincer, sunt antrenat să port un război PSI o veşnicie. Este singurul lucru pe care ştiu să-l fac chiar mai bine decât să vindec oameni. Ce s-ar fi făcut dacă aş fi fost plătit pentru asta şi m-aş fi ocupat doar să-i distrug pe ei şi pe familiile lor? Ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă zi de zi aş fi trimis prin magie toate nenorocirile despre care am scris, lucruri pe care eu am învăţat să le distrug în secunde şi pe care ei de abia acum le înţeleg?

Unul a atacat în punct la nivelul capului, cu intenţia să mă facă să paralizez. Se descoperise şi nu ştia că având eu acces la energia cu care lovea aveam acces la tot ceea ce făcuse vreodată. El era şeful! De el ascultau toţi! Mi-au revenit în minte imagini de când îi cunoscusem pe cei de la UNA.

Le-am atacat sistemul informaţional, calculatoarele. Nimeni nu ştie cât de vulnerabile sunt şi ce uşor pot fi distruse. Când îi văd pe americani împăunându-se cu avioanele lor cu 140 de computere de bord mă apucă râsul.

CU CÂT ESTE MAI COMPLEX UN LUCRU, CU ATÂT ESTE MAI UŞOR DE DISTRUS PSI!

Este destul să te concentrezi pe cea mai slabă piesă a lui şi să o arzi. De multe ori este suficientă o energie mult mai mică decât se crede. Totul este să ştii cum şi unde.

Au învăţat şi au reuşit să-mi distrugă calculatorul. Pentru asta îi felicit. Au învăţat mai repede decât credeam. Eu nu le port pică. Chiar dacă eu nu am învăţat nimic din treaba asta, sper să fi devenit ei mai buni. La sfârşit am trimis un SMS colonelului în care anunţam că am încheiat ostilităţile şi că sper să fi învăţat mai mult decât la un curs la care eu să fi vorbit ca televizorul.

Poate voi fi considerat nebun, dar eu îmi doresc să fiu maestru de arte marţiale, însă asta implică şi lupta şi, până la urmă, un antrenament mai bun. Îmi doresc să existe oameni mai bine pregătiţi decât mine pentru că protecţia PSI a unui popor este dată şi de fiecare individ în parte, dar şi de vârfurile lui.

Ţin minte că, la un moment dat, lupta s-a purtat prin intermediul entităţilor spirituale. Cădeau ghizii şi protectorii mei ca muştele sub armele celorlalţi până în momentul în care m-am hotărât să intervin şi să lupt. La nivelul acela am avut maeştri buni şi lupta cu sabia mi-a plăcut dintotdeauna. Acolo am învins uşor.

Ţin să fac următoarele precizări: niciodată nu mi-am dorit să lupt PSI cu cineva, cu atât mai puţin cu o structură care presupune mai mulţi indivizi antrenaţi special pentru asta. De multe ori însă devenim prea plini de propriile noastre cunoştinţe şi puteri, şi atunci Dumnezeu ne îngăduie să fim loviţi de cineva ca să mergem mai departe. Eu unul nu aş fi ajuns niciodată maestru de Chi Kung dacă nu aş fi fost nevoit. Ziceam că ce nevoie am eu şi de asta. Şi am avut.

Prin tot ceea ce ni se întâmplă, care de multe ori ni se pare rău, nu facem decât să învăţăm şi să ne descoperim propriile limite şi să le depăşim. Aşa s-a întâmplat şi cu războiul de treizeci de zile. Port o mare stimă celor de acolo şi încerc pe cât pot să-i îndrum de pe partea cealaltă. În fond este menirea lor să apere PSI acest popor şi până la urmă pe cei dragi mie şi pe mine. De aceea eu unul îi sprijin cu tot ce ştiu şi pot în menirea lor care nu este departe de a mea.

Înainte de a vorbi de magie şi psihologie, o să vorbim de credibilitate şi de pierderea ei. Cred că este cel mai important lucru, în afara propriei valori şi cunoaşteri, care există pentru un medic, un terapeut sau un preot. Pierderea credibilităţii înseamnă, implicit, îndepărtarea oamenilor de acel om şi imposibilitatea lui de a-şi îndeplini menirea pe acest pământ. De aceea, pentru mine, este atât de importantă. Cred sincer că ar fi o catastrofă să nu mai creadă lumea în ceea ce fac. Şi mai cred că sunt destui care ar dori asta! Mai ştiu însă că este cineva care cu siguranţă nu o doreşte şi că El mă va ajuta să răspândesc cunoaşterea mea, bună sau mai puţin bună, celorlalţi, poate doar pentru a-i împinge să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri şi, astfel, să se apropie mai mult de Adevăr şi, implicit, de El.

Mă întreb cum o să primească un psiholog veritabil unele informaţii pe care le dau în această carte, precum aceea că, la un moment dat, o doamnă îmi povestea cum naşa ei o învăţa să-şi treacă un peşte printre picioare, să-l gătească şi să-l servească la cină unui bărbat pentru a-l