le fi putut vedea şi tu. Nu era una de care să nu te fi îndrăgostit la prima vedere. Desigur, toate îl aveau pe diavol în ele când le scoteai corsetul, dar ce vedere-ţi ofereau.

– Trebuie să plec, altfel întârzii, îi scăpă lui Edeard.

Celor de vârsta lui Akeem n-ar trebui să li se permită a folosi cuvinte, precum „amoros“ şi „corset“.

– Desigur. Bătrânul maestru părea amuzat de ceva. Am fost egoist să te reţin aici.

– N-am întârziat prea mult.

– Şi nu mă refer la seara asta.

– Oh…

– Nu mai pot să te instruiesc, Edeard. Aproape ţi-ai depăşit maestrul. Cred că ar trebui să mergi la Makkathran pentru a studia la Breaslă, în Turnul lor Albastru. S-ar putea să-şi mai amintească numele meu. Cel puţin titlul meu mai are anumite prerogative, îţi pot da o scrisoare de recomandare.

– Eu… Nu, nu, nu pot să mă duc.

– De ce nu? întrebă Akeem uşor.

– La Makkathran? Eu? Nu. Oricum, e… atât de departe, nu ştiu nici măcar cât de departe. Cum aş putea ajunge acolo?

– La fel ca toată lumea, băiatul meu, cu una dintre caravane. Nu este nici imposibil, nici departe, Edeard. Trebuie să înveţi să-ţi ridici ochii deasupra orizontului, în special în această provincie. Nu te-aş vedea îngropat la Ashwell. Pentru că este ceea ce, cu siguranţă, se va întâmpla dacă rămâi aici. Nu vreau ca talentul tău să fie irosit. Există mai mult în această lume, în această viaţă decât un sat izolat la marginea pustietăţii. În mod sigur, doar călătoria la Makkathran îţi va arăta asta.

– Cu greu mi-aş irosi talentul stând aici. Satul are nevoie de mine. Uite ce s-a întâmplat deja, acum avem mai mulţi genistari.

– Ah, serios? Satul ăsta este deja neliniştit în privinţa ta, Edeard. Eşti puternic, eşti deştept. Ei nu sunt nici una, nici alta. Oh, nu mă înţelege greşit, acesta este un loc plăcut pentru cineva ca mine ca să-şi trăiască ultimele zile. Dar nu este pentru tine. Ashwell a rezistat timp de secole înainte de tine şi va dăinui încă tot pe-atât. Crede-mă. Un loc şi nişte oameni atât de încăpăţânaţi şi înrădăcinaţi în ceea ce sunt nu vor dispărea în inima neagră a lui Honious fără tine. Îţi voi scrie scrisoarea săptămâna asta. Caravana Barkus va pleca înainte de sfârşitul lunii. Îl cunosc pe Barkus de mult timp, îmi datorează nişte favoruri. Poţi să pleci cu el.

– Luna asta? şopti el uimit. Atât de curând?

– Da. Nu câştigi nimic dacă mai stai pe-aici. N-am nicio îndoială în această privinţă.

– Noile ge-pisici…

– Mă descurc, Edeard. Te rog, nu face plecarea mai dificilă pentru mine.

Edeard se îndreptă spre bătrânul maestru.

– Mulţumesc, domnule. Asta e… Zâmbi larg. Dincolo de imaginaţie.

– Ha. Vom vedea cât de mult îmi vei mulţumi peste un an. Maeştrii de la Turnul Albastru nu sunt nici pe departe la fel de permisivi pe cât am devenit eu. Se vor distra bine băgând supunerea în tine. Oasele tale vor fi negre şi albastre înainte ca prima zi să se încheie.

– Voi îndura, spuse Edeard. Puse o mână pe umărul bătrânului, îngăduind ca măcar o dată dragostea ce o simţea să-i strălucească în minte. O să le dovedesc că ai avut dreptate. Orice s-ar întâmpla, voi îndura, pentru dumneata. Nu le voi da niciodată motiv să se îndoiască de elevul dumitale. Şi te voi face mândru de mine.

Akeem îi luă mâna şi o strânse puternic.

– Sunt deja mândru. Gata acum. Tu te lălăi în timp ce prietenii tăi petrec. Du-te acum, iar eu voi lua încă o masă bună cu cei trei tineri netoţi ai noştri, ascultându-le conversaţia profundă şi răspunzând la întrebările lor provocatoare.

Edeard râse.

– Sunt un ucenic rău pentru că-mi părăsesc maestrul aşa.

– Chiar eşti. Acum du-te, de dragul Madonei. Lasă-mă să-mi adun ce mi-a mai rămas din curaj, altfel dau fuga la tavernă.

Edeard se întoarse şi ieşi din sală. Aproape se opri, vrând să-l întrebe pe Akeem ce însemna sunt deja neliniştiţi în privinţa ta. O să-l întrebe mâine.

– Edeard, îl strigă Akeem.

– Da, maestre?

– Ai grijă. Păstrează tăcerea asupra plecării, chiar şi faţă de prietenii tăi. Invidia nu este o floare frumoasă şi are obiceiul de a da naştere la resentimente.

– Da, maestre.

Soarele căzuse pe partea de sus a meterezelor în timp ce Edeard se grăbea pe o uliţă desprinsă din strada principală, îndreptându-se spre stânca de granit din spatele satului. Culorile strălucitoare ale cerului nopţii îşi făceau apariţia prin albastrul zilei precum copacii prin ceaţa dimineţii. Bătrânul Buluku se afla chiar deasupra capului. Şarpele-vulpesc se manifesta ca un curs de apă violet care aluneca prin ceruri într-un mod pe care niciunul dintre puţinii astronomi de pe Querencia nu şi l-ar putea explica vreodată. Cu siguranţă nu se schimba odată cu anotimpurile, nici măcar nu orbita în jurul soarelui. În timp ce Edeard privea nebuloasa, o aşchie de lumină albastru-electric se ondula alene de-a lungul acesteia, o călătorie care va dura câteva minute, luminând prea slab pentru a arunca o umbră peste noroiul uscat al uliţei. Marea lui Odin era deja în derivă spre nordul orizontului, un petic aproximativ oval de ceaţă strălucitoare albastru şi verde, care vizita nopţile de vară. Învăţăturile Madonei spuneau că aceasta era Inima Golului, locul în care Lorzii Cerului duceau sufletele bărbaţilor şi femeilor astfel încât să poată visa în continuare pentru tot restul existenţei într-un extaz liniştit. Numai cei buni şi care meritau erau binecuvântaţi cu o astfel de călătorie, dar Lorzii Cerului nu mai fuseseră văzuţi pe cerul Querenciei de atât de mult timp, încât nu mai erau nimic altceva decât o legendă şi o credinţă păstrată de credincioşii Madonei. Din marginile neregulate ale Mării lui Odin