ieşeau recife, promontorii stacojii pe care Lorzii Cerului transportau sufletele celor mai puţin vrednici şi unde începea căderea îndelungată a acestora în Honious şi în uitare.

Edeard se întreba adesea dacă nu cumva atât de mulţi oameni nedemni fuseseră luaţi acolo sus de Lorzii Cerului încât pur şi simplu nu mai rămăsese niciuna dintre marile creaturi. Ar fi atât de tipic ca oamenii să provoace cu atâta nepăsare o astfel de distrugere în univers. Din fericire, învăţăturile Madonei spuneau că oamenii erau cei al căror spirit decăzuse. Din acest motiv Madona Empyreana fusese desemnată de Primele-vieţi să-i ghideze pe oamenii înapoi la calea care i-ar duce din nou în Inima Golului. Era trist faptul că în ziua de azi nu mai erau mulţi cei care ascultau bunele cuvintele ale Madonei.

– Îi chemi pe Lorzii Cerului? întrebă o voce.

Edeard zâmbi şi se întoarse. Televederea lui o urmărise de când ieşise din biserică, în urmă cu zece minute. Unul dintre motivele pentru care alesese în mod special acest traseu. Salrana ieşi din umbra pieţei. În spatele tarabelor părăsite, biserica domina liniştitor restul clădirilor din sat. Acoperişul său de cristal licărea, reflectând lumina de la felinarele altarului.

– Nu au răspuns, zise el. N-o fac niciodată.

– Într-o zi o vor face. Oricum, nu eşti tocmai pregătit să navighezi spre Inimă încă.

– Nu. Nu sunt.

Edeard nu prea putea răspunde umorului ei. Putea la fel de bine să călătorească în Inimă, dată fiind distanţa până la Makkathran. Cum va face ea faţă plecării mele?

Nu era singurul care creştea în această vară. Salrana adăugase şi ea câţiva centimetri în ultimii ani. Umerii ei erau laţi, de parcă se transforma într-o fată tipică robustă de fermier, dar, în timp ce fetele de seama ei se îngrăşau, pregătite pentru secolul lor de trudă pe pământ, ea rămânea subţire şi agilă. Roba simplă albă-albastră de novice îi era strâmtă, ceea ce îl făcea întotdeauna pe Edeard să se uite la ea într-un mod cu totul nepotrivit. Nu că n-ar mai fi fost şi alte lucruri care să contribuie la asta. Salrana îşi pierdea dolofăneala de căţeluş pentru a dezvălui cei mai clar conturaţi pomeţi pe care îi văzuse el vreodată. Toată lumea îşi dădea seama cât de frumoasă avea să fie. Din fericire, încă avea pistrui şi părul castaniu îi rămăsese sălbatic ca de fetiţă, altfel ar fi fost de nesuportat să se afle în prezenţa ei. Aşa cum era, privea prietenia ei cu încântare şi consternare în egală măsură. Era mult prea tânără pentru a fi dornic să se culce cu ea, deşi nu se putea împiedica să se întrebe cât va mai dura până când va fi destul de mare pentru asta. Astfel de gânduri îl făceau să se teamă că Madona îl va lovi cu un fulger gigantic bubuitor venit chiar din Honious. Cu toate că, desigur, preotesele ei se căsătoreau.

Irelevant acum. Chiar dacă o să mă întorc, asta se va întâmpla peste câţiva ani. Ea va fi atunci împreună cu un bădăran din sat şi cu trei copii.

– Eşti într-o stare de spirit ciudată, spuse Salrana, inocentă şi curioasă. Este totul în regulă?

– Da. De fapt, este. Am primit nişte veşti bune. Veşti grozave. Ridică o mână. Şi îţi voi spune mai târziu, promit.

– Doamne, un secret, şi încă în Ashwell. Pariez că aflu până mâine la prânz.

– Pun pariu că nu.

– Pui pari pe ce?

– Nu. Sunt nedrept. E o chestie personală.

– Acum eşti doar crud. Mă voi ruga Madonei să te ierte.

– Drăguţ din partea ta.

Ea se ridică, aproape de el, încă zâmbind dulce.

– Deci, te duci până la peşteri?

– Ah, da, unul sau doi au spus că s-ar putea duce acolo. M-am gândit să merg şi eu.

– Atunci, când sunt invitată?

– Nu cred că maica Lorellan ar dori să mergi la peşteri pe timp de noapte.

– Ha! Sunt o mulţime de lucruri pe care buna maică nu ştie că le fac.

Îşi flutură sfidător părul, îndreptându-şi umerii. Poza agresivă dură câteva secunde, după care începu să chicotească.

– Ei bine, mă voi ruga să nu afle, îi spuse el.

– Mulţumesc, Edeard. Îl frecă jucăuş cu mâna de-a lungul braţului. Cine ar fi crezut doar cu doi ani în urmă? Amândoi fericiţi. Şi tu, unul dintre băieţi acum.

– Am participat la o luptă înainte să mă accepte.

Am omorât oameni. Chiar şi acum mai putea vedea faţa banditului înainte ca omul să se zdrobească de copac, uimirea şi frica acestuia.

– Bineînţeles că ai participat, ăsta e un lucru tipic de băiat. De aceea te duci în peşteri din nou în seara asta. Toţi trebuie să găsim o modalitate de a trăi aici, Edeard. Vom rămâne în Ashwell pentru o lungă perioadă de timp.

El nu putu să-i răspundă, zâmbindu-i doar.

– Şi fii atent la Zehar asta. Se laudă deja cu modul în care intenţionează să te aibă. A fost foarte descriptivă. Pentru o ucenică de brutar.

– Ea? Adevărat? Vrea să…?

Faţa Salranei luă un aer de drăcuşor.

– Oh, da. Şi îi suflă un sărut, chicotind. Să-mi dai detalii. Mor să ştiu dacă poţi într-adevăr să faci astfel de lucruri rele.

Apoi se întoarse brusc, cu fusta ridicată, porni alergând pe pantă în jos, chicotind.

Edeard lăsă să-i scape o respiraţie lungă. Emoţiile îi erau la fel de instabile ca şi picioarele. Dacă exista un motiv să rămână în Ashwell, tocmai se uita la el. Televederea lui o urmă mult timp după ce trecuse de colţ, luând-o pe strada principală, asigurându-se că era în siguranţă în timp ce fugea spre misiune.

Numeroase peşteri găureau stâncile de la marginea satului Ashwell. O mulţime dintre ele fuseseră extinse de-a lungul deceniilor, transformate