pentru lunile lungi de iarnă în depozite în care temperatura şi umiditatea nu variau aproape deloc. Multe dintre cele mai mari erau folosite ca hambare. Edeard nu era interesat de acestea. În schimb, se îndreptă către o fisură mică având un unghi ciudat în stânca de la capătul de vest al falezei, la numai treizeci de metri de locul unde începea peretele înconjurător. A trebuit să se lupte cu o grămadă de bolovani netezi pentru a ajunge la ea, apoi se prinse de buza de sus şi îşi făcu vânt în întuneric. Oricine mai mare decât el ar fi avut probleme reale ca să treacă prin deschidere. El însuşi ar fi putut s-o mai utilizeze pentru încă un an sau cam aşa ceva. Odată ajuns înăuntru, pasajul se deschidea mai larg. Murmurul moale al fundalului de televorbire al satului se întrerupse brusc. Lumea lui imediată se contractă într-un întuneric sumbru, umed. Nici măcar capacitatea sa de televedere nu putea percepe printr-o astfel de adâncime de stâncă. Tot ce putea simţi era cavitatea deschisă în jurul lui. Numai după ce merse puţin de-a lungul curbei văzut o licărire de lumină galbenă în faţă.

Şapte ucenici erau adunaţi în peştera îngustă cu o crăpătură mare deasupra, drept în vârf, stând în jurul câtorva lămpi uzate vechi ale căror fitile scoteau o grămadă de fum. Discuţia se opri la intrarea lui, apoi zâmbetele înfloriră a bun venit. Era o senzaţie îmbucurătoare, de apartenenţă. Chiar şi Obron ridică vesel o mână. Fahin îi făcu şi el semn. Edeard era foarte conştient de Zehar care îl urmărea cu privirea cu o intenţie aproape felină şi îi zâmbi nervos. Răspunsul ei fu un zâmbet carnivor.

– Nu credeam că vii, spuse Fahin.

– Am întârziat doar puţin, explică Edeard.

Îşi deschise sacul şi scoase sticla mare de vin, fapt care îi aduse câteva fluierături apreciative în timp ce le-o arăta.

Fahin se aplecă mai aproape.

– Credeam că ai fugit speriat de Zehar, murmură în şoaptă cu un aer de cunoscător.

– Dulce Madona, spuse la toată lumea, numai mie nu?

– Am auzit-o din întâmplare pe Marilee. Încerca s-o facă pe Kelina să ia nişte suc de vinak de la farmacia lui Seneo. Am presupus că erai şi tu părtaş la asta.

– Nu, mârâi Edeard.

– OK. Dacă se ridică problema, vreau să spun dacă se ridică, spune-mi doar. Pot să-ţi aduc un flacon fără să ştie nimeni, în special Seneo.

– O să ţin minte, mulţumesc.

Fahin dădu din cap, ca şi când îi era indiferent. O atitudine confirmată de gândurile sale de suprafaţă pasive. Îşi desfăcu tolba de leacuri antică şi scoase nişte frunze uscate de kestric. Amândoi deveniră centrul atenţiei nu foarte subtile a celorlalţi ucenici din peşteră.

Edeard îşi schimbă poziţia şi deschise vinul. Era roşu-închis, lucru despre care Akeem susţinea mereu că era un semn de calitate. Edeard nu fusese niciodată sigur. Tot vinul disponibil în Ashwell avea un gust puternic, care persista şi în ziua următoare. Bănuia că se va obişnui în cele din urmă, dar să-i şi placă…

– Fahin, unde te vezi în cincizeci de ani?

Ucenicul înalt al medicului îşi ridică privirea de la micul mojar de ardezie pe care îl pregătea.

– Eşti foarte serios în seara asta, prietene. Ai grijă, ea are efectul ăsta asupra oamenilor.

Pentru o clipă Edeard crezu că era vorba despre Salrana, apoi ochii lui Fahin priviră spre Zehar, o mişcare amplificată de lentilele sale supradimensionate.

– Nu, spuse Edeard iritat. Serios, haide, peste cincizeci de ani. Pentru ce munceşti?

– Voi fi doctor, desigur. Seneo este, de fapt, mult mai în vârstă decât cred majoritatea oamenilor. Şi ea spune că sunt ucenicul ei cel mai promiţător din ultimele decenii.

Începu să macine frunzele de kestric cu mişcări cât mai uşoare.

– Asta e tot? Doctor de ţară?

– Da. Fahin îşi luă privirea de la Edeard cu gândurile iritate. Eu nu sunt ca tine, Edeard. Honious să mă ia! Nu sunt nici chiar ca Obron. Sunt sigur că ai de gând să conduci Breasla Oumodelatorilor la măreţie în următorul secol. Vei fi, probabil, primarul nostru peste treizeci de ani. Numele Ashwell se va răspândi, oamenii vor veni, iar acest teren va înflori din nou. Toţi aşteptăm asta de la tine. Deci, având în vedere circumstanţele, medicul satului şi prietenul tău în astfel de momente nu este un obiectiv neînsemnat la urma urmei.

– Crezi cu adevărat că o să fac asta?

– Poţi s-o faci. Fahin transformă ultimii fulgi de frunze într-un praf fin. Ori asta, ori vei conduce o armată barbară să scuture Makkathranul şi să răstoarne vechea ordine. Ai puterea de a face şi asta. Am văzut. Toţi am văzut. Acest tip de putere îi atrage pe oameni.

– Nu vorbi aşa, spuse Edeard. Nici măcar în glumă.

– Cine glumeşte? Fahin turnă pulbere de kestric într-o ţeavă mică de argilă albă, adăugând apoi nişte tutun.

Edeard se uită la prietenul său cu o solemnitate alarmată. Asta este ceea ce cred oamenii? De asta se simt neliniştiţi?

– Ştii că paznicii de la poartă spun că încă mai prind cu televederea ultravulpile tale pe timp de noapte, uneori, spuse Fahin. Le păstraţi acolo?

– Ce? Nu! Am gonit-o atunci când ne-am întors, ai fost cu mine, m-ai văzut. Şi cum ar putea să ştie asta gardienii, proştii ăia bătrâni. Dorm aproape toată noaptea şi nu pot distinge un animal de altul, la orice distanţă.

– Ultravulpile astea au zgardă.

– Nu sunt ale mele! insistă el. Stai, sunt mai multe? Ştii că am stăpânit doar una. Când le-au văzut? întrebă curios.

Fahin lovi un chibrit şi trase puternic din ţeavă, suflând flacăra în bol.

– Nu sunt sigur, pufăi el fumul. Acum vreo două luni.

– De ce nu mi-a spus nimeni?