– Chiar, de ce?

Chibritul se stinse, iar Fahin trase adânc în piept. Aproape imediat, ochii îşi pierdură concentrarea.

Edeard se uită la prietenul lui cu spaimă crescândă. Se adunaseră aici pentru băutură şi fumat şi ca să stea de vorbă, la fel cum făcuseră toţi ucenicii, de când fusese întemeiat Ashwell. Dar în ultima vreme Fahin fuma aproape noapte de noapte. Era un obicei care se înrădăcinase de când se întorsese de la caravana Witham.

– Dulce Madona! murmură Edeard în timp ce ceilalţi ucenici se apropiau.

Poate că plecarea din locul acesta va fi un lucru bun. Fahin îi trecu ţeava lui Genril. Zehar, zâmbitoare, întinse o mână spre sticla de vin a lui Edeard. El luă în mod deliberat o înghiţitură mare înainte de a o da mai departe.

Primul lucru pe care Edeard îl făcu atunci când se trezi fu să râgâie oribil. Când încercă să se întoarcă, se lovi tare cu tâmpla de podeaua rece. Avu nevoie de un moment pentru a realiza că nu era culcat pe salteaua lui bună şi moale. Din anumite motive, era întins pe podea lângă pat, încă îmbrăcat complet în afară de o cizmă. Şi puţea!

Gemu din nou şi simţi acidul ridicându-i-se în gât. Renunţă la toate încercările de control şi vomită spectaculos. În timp ce făcea asta, frica îl lovi, storcându-i transpiraţii reci din fiecare por. Tremura şi îşi ştergea jalnic lichidul ce i se prelingea de pe buze, aproape plângând de suferinţă.

Mahmureala o putea suporta, chiar şi pe cea de la vinul roşu, dar asta era mai mult decât o pedeapsă pentru un exces. Simţise acest lucru înainte. Pădure. Bandiţi. Ambuscadă.

Trupul său reacţiona la alcool şi la cele câteva fumuri trase pe ţeavă în timp ce mintea îi striga la un anumit nivel, profund instinctiv, pericolul de moarte ce se apropia din întunericul din jur. Se forţă să se ridice. O lumină subţire pastel de la cerul de noapte spăla obloanele, dezvăluindu-i camera mică. Nimic nu era în neregulă, în afară de el însuşi. Scânci la intensitatea mare a spaimei care îl inunda, aşteptând să fie învăluit de ceva groaznic în orice secundă. Mahmureala îi făcea capul să zvâcnească dureros. Îi era greu să se concentreze, dar treptat reuşi să-şi adune un pic televederea şi să scaneze în jur.

Cei trei ucenici dormeau în dormitorul lor. Îşi forţă capacitatea mai departe, aproape plângând din cauza durerii care-i scânteia în spatele ochilor. Akeem, de asemenea, dormea pe patul lui. În curte, tinerii genistari dormeau şi ei, foindu-se şi agitându-se în stilul lor. Două pisici tropăiau delicat de-a lungul acoperişurilor, urmărind nişte rozătoare mici. La poartă, ge-lupul în cuşca lui de pază tradiţională de piatră zăcea ghemuit, cu capul mare legănându-i-se lent, în timp ce veghea supus drumul exterior.

Edeard gemu din cauza efortului de căutare făcut până acum şi îşi lăsă televederea să pălească. Încă tremura şi îi era frig. Pieptul cămăşii îi era dezgustător de lipicios, iar mirosul devenea şi mai rău. Greaţa ameninţa să se întoarcă. Se luptă să iasă din cămaşă şi se târî până la dulăpiorul de noapte pe care era un pahar cu apă, apoi luă mai multe înghiţituri mari. În sertarul din partea de jos era o pungă de petale uscate înmuiate într-un ulei pe care le pregătise Fahin. O deschise, închise ochii şi băgă una dintre petale în gură. Avea un gust îngrozitor, dar luă o ultimă înghiţitură de apă, străduindu-se s-o înghită.

În toţi cei şaisprezece ani ai lui nu se simţise niciodată atât de mizerabil. Şi totuşi frica nu se diminua. Lacrimile ameninţau să-i blocheze vederea şi tremura din nou, strângându-şi braţele la piept.

Ce se întâmplă cu mine?

Se clătină până la fereastră şi deschise obloanele. Aerul răcoros al nopţii curgea în valuri înăuntru. Marea lui Odin căzuse aproape sub orizont, ceea ce însemna că nu trecuseră mai mult de două ore după miezul nopţii. Acoperişurile de paie înclinate ale satului erau răspândite în jurul lui, palide în lumina slabă pâlpâitoare a nebuloasei. Nimic nu mişca. Dar, nu ştia din ce motiv, vederea acestei seninătăţi pur şi simplu îi accentua spaima. Pentru o clipă auzi ţipete, văzu flăcări. Stomacul i se strânse şi se aplecă peste pervaz.

Madona, de ce-mi faci asta?

Când se îndreptă, se uită instinctiv la poarta satului, cu turnurile sale gemene. Gardienii nu se vedeau. Dar erau la aproape opt sute de metri distanţă şi era noapte. Edeard îşi ţinu respiraţia şi se apucă de latura ferestrei într-o determinare sumbră. Televederea îi ţâşni în afară. Dacă paznicii sunt bine, mă duc direct în pat.

Turnurile erau construite din piatră finisată. În ultimele decenii fuseseră consolidate în interior cu căptuşeli de lemn groase. Chiar şi aşa, nu erau găuri în pereţi, ci doar câteva fisuri alarmant de lungi, în zigzag. Parapetul era suficient de solid pentru a ţine zece paznici, care puteau trage cu o serie de arme grele în jos, spre cineva destul de prost ca să ia cu asalt poarta. În seara asta turnul de est era pustiu. Un om solitar stătea pe parapetul de vest sub clopotul de alarmă. Era cu faţa orientată spre interior, privind spre sat. Trei cadavre zăceau pe dale la picioarele lui.

Edeard se clătină în stare de şoc şi încercă să-şi refocalizeze televederea. Aceasta mătură locul şi înăuntru, şi afară înainte de a se concentra din nou pe parapet. Gândurile omului singuratic străluceau cu o nuanţă de satisfacţie. Edeard simţi un zâmbet mental murdar.

– Salutare! îi televorbi omul.

Gâtul lui Edeard se contractă, oprindu-i brusc răsuflarea.

– Cine eşti?

Râsete mentale răsunară batjocoritor.

– Ştim cine eşti tu. Ştim totul despre tine, băieţaşule dur. Ştim ce-ai făcut cu prietenii noştri. Din cauza asta vei fi al meu în noaptea asta. Şi îţi promit că nu vei muri repede.

Edeard icni de