groază şi plonjă departe de fereastră. Chiar şi aşa, putea simţi încă atingerea slabă a televederii celuilalt. Îşi puse toată puterea pe care o avea în televorbire şi strigă:

– Akeem! Akeem, trezeşte-te! Bandiţii sunt aici. Sunt în sat.

Strigătul lui mental fu ca un fel de semnal. Strălucirea moale a minţilor se materializă pe uliţele şi aleile care se întindeau printre case şi în incintele breslelor. Edeard ţipă. Erau peste tot!

Atât de mulţi! Fiecare bandit din sălbăticie trebuie să fie aici în noaptea asta.

– Ce-i, pentru numele Madonei? veniră întrebătoare gândurile neclare ale lui Akeem.

– Bandiţi, răsună Edeard din nou, cu vocea şi mintea. Sute de bandiţi. Sunt deja aici.

Împunse fiecare ge-lup din incintă cu un imbold mental, declanşându-le starea de atac. Mârâituri sonore, periculoase începură să se audă din curte.

Cinci bandiţi îşi făcură apariţia în stradă în afara complexului Breslei, puternici şi încrezători, nefăcând nicio încercare să se ascundă. Nu aveau pielea murdară şi părul ciufulit al celor din pădure. Aceştia purtau tunici simple de culoare închisă şi cizme solide. Nu aveau nici arcuri şi săgeţi. În mod ciudat, purtau câte două centuri care le înconjurau trunchiul, încrucişându-li-se peste piept. Cutii mici de metal erau prinse pe centurile de piele, împreună cu mai multe feluri de cuţite. Şoaptele lor se revărsau în eter, în timp ce televorbeau. Apoi Edeard simţi ultravulpile pe jos, alături de ei. Fiecare avea câte două fiare domesticite şi instruite.

– Oh, dulce Madona, nu! suspină el.

Mintea lui îl înregistră pe Akeem televorbind cu ceilalţi bătrâni, gânduri rapide şi precise de dat alarma.

Era prea târziu. Flăcările apăreau deja pe acoperişurile din Ashwell. Torţe groase cu ulei de foc se răsuceau prin aer, ghidate prin telekinezie pentru a ateriza în plin pe acoperişurile de paie. Focul se extinse rapid, ajutat de lunile uscate de vară. O strălucire portocalie, înspăimântătoare începu să acopere satul.

Ge-lupii se învârteau în cerc în curtea Breslei. Edeard, plin de furie, îşi întinse a treia mână şi trânti porţile, deschizându-le pentru ei. Atunci auzi zgomotul pentru prima dată. Un zgomot groaznic, tunător, ca şi cum o sută de pistoale trăgeau toate dintr-odată. O lumină albă fulgeră peste fereastra deschisă, iar mintea lui simţi bucuria murdară din gândurile bandiţilor din strada de jos. Ge-lupii căzură în chinuri, mintea lor radiind semnale teribile de durere în timp ce carnea le era sfâşiată. Unii dintre ei reuşiră să supravieţuiască armelor ciudate pentru a se ciocni cu ultravulpile. Zgomotele metalice se diminuară în timp ce animalele se luptau sărind şi zvârcolindu-se, sfâşiindu-se reciproc.

Atunci auzi Edeard un ţipăt de femeie. Tumultul era prea mare, prea multă spaimă mătura întregul Ashwell, pentru ca televederea lui să-i poată lua urma, dar ştia ce înseamnă sunetul acela. Ceea ce ar însemna pentru fiecare femeie din sat prinsă în viaţă. Şi pentru oricare fată.

Trimise un singur gând pătrunzător la biserică.

– Salrana!

– Edeard, veni înapoi ca un lătrat televorbirea ei panicată. Sunt aici, sunt în biserică.

Mintea lui o găsi imediat, televederea mărind imaginea ca şi cum ar fi iluminat-o cu un fascicul puternic de lumină. Era ghemuită de frică în camera ei din casa stareţei, în partea din spate a bisericii. În interiorul domului, trei bandiţi înaintau de-a lungul culoarelor pustii, radiind triumf şi dispreţ cu ultravulpile mergând alături de ei. Maica Lorellan se dăduse deja jos din pat şi se îndrepta spre biserică pentru a se înfrunta cu profanatorii. Pentru o femeie evlavioasă, mintea ei strălucea cu o agresivitate neobişnuit de puternică.

Bandiţii şi ultravulpile lor o vor sfâşia, Edeard ştia asta.

– Pleacă, îi spuse el Salranei. Mişcă-te, acum! Pe fereastră şi în grădină. Păstrează distanţa şi nu te opri. Ia-o spre piaţă, este pietruită, nu e niciun foc acolo. Ne întâlnim la standul de cântărire a porumbului.

– Oh, Edeard!

– Fă-o. Fă-o acum!

El alergă la fereastră. Nu era o distanţă prea mare până în stradă, iar măcelul dintre ultravulpi şi ge-lupii supravieţuitori aproape se terminase. Oricare ar fi fost învingătorii, le putea face faţă. Flăcările curgeau peste paiele de pe cabanele terasate din partea opusă. Uşile erau larg deschise, iar oamenii alergau afară, cu scuturi ferme în jurul trupurilor şi cuţitele ridicate. Bandiţii îşi poziţionară armele şi zgomotul reîncepu. Edeard privi împietrit cum armele scurte scuipau flăcări albastru-violet. Cumva reuşeau să tragă zeci de gloanţe, armele reîncărcându-se singure, imposibil de repede. Sătenii se zguduiră şi se prăbuşiră în agonie cu scuturile copleşite de rafala de gloanţe.

– Ticăloşii! strigă Edeard şi sări.

– Nu! Nu!

Televorbirea lui Akeem fusese suficient de puternică pentru a face o jumătate sat să se oprească. Chiar şi armele amuţiră un moment.

Edeard ateriză, călcâiul descălţat fulgerând durerea în sus pe picior. Se întoarse spre cel mai apropiat bandit, chircit de parcă se pregătea să sară să-l ia la trântă. Cumva simţea că şi Akeem, şi banditul din turnul de pază îşi ţineau respiraţia. Banditul din faţa lui ridică arma în întuneric, urlând de încântare. Edeard îşi întinse a treia mână, închizând-o în jurul armei. Nu era sigur dacă scutul lui ar putea rezista gloanţelor care aveau să se abată asupra lui, dar, ca la orice armă, trebuia mai întâi să apese pe trăgaci. Ochii banditului se holbară de surpriză văzând că propria ecranare nu reuşea să respingă puterea lui Edeard. Apoi strada se umplu de un urlet îngrozit în timp ce degetele bărbatului erau rupte într-o succesiune rapidă. Edeard roti arma în faţa privirii îngheţate a banditului până când omul ajunse să se uite drept în vârful ei, apoi apăsă cu putere pe trăgaci. Descărcarea fu extraordinară, chiar dacă nu durase mai mult de o secundă înainte ca ceva să mârâie în interiorul mecanismului armei. Îi zbură capul banditul de pe umeri. Bucăţi sângerânde aterizară pe strada noroioasă.

Alţi trei bandiţi îşi ridicară armele. Edeard acţionă cotropindu-le carnea şi ţinând-o strâns cu