– Luaţi-i, le spuse sătenilor care supravieţuiseră şi care ieşeau poticnindu-se din cabanele cuprinse de flăcări.

– Oh, moartea ta va fi deosebită, îi transmise banditul din turnul de veghe.

Un pistol trosni în spatele lui Edeard. Se întoarse, eschivând, pentru a vedea cum al cincilea bandit cade pe propria armă, împins în jos de un roi de ge-cimpanzei dirijaţi de Akeem.

– Ţi-am spus „nu“, îl mustră televorbirea maestrului său.

– Mulţumesc, răspunse Edeard.

Sătenii îi sfâşiau pe bandiţi cu o ferocitate pe care o găsi tulburătoare. Edeard dădu drumul cadavrelor însângerate. Apoi toată lumea se întoarse spre el, aşteptând îndrumare.

– Intraţi în incinta complexului Breslei, le spuse, conştient de modul în care vorbele lui deveneau ecoul straniu al instrucţiunilor lui Melzar de atunci, din pădure. Grupaţi-vă. Asta o să dea scuturilor voastre mult mai multă putere.

– Şi tu, băiete, spuse Akeem când Edeard luă una dintre armele bandiţilor.

Era mult mai grea decât se aşteptase. O scană cu televederea care îi relevă un mecanism intern neobişnuit de complicat. Nu înţelegea nimic altceva decât trăgaciul. Nu părea să fi rămas multe gloanţe în cutia de metal din faţa încărcătorului.

– Trebuie s-o ajut pe Salrana.

– Nu. Totul e pierdut aici. Pleacă. Trăieşte, Edeard, te rog! Supravieţuieşte doar în noaptea asta. Nu-i lăsa să câştige.

Edeard începu să alerge în sus pe stradă, tresărind de fiecare dată când laba piciorului descălţat atingea pământul.

– N-au să distrugă satul ăsta.

– Au făcut-o deja, băiete. Ascunde-te. Scapă!

Îşi trimise televederea înainte, pentru a-i semnala eventualii bandiţi. Văzu o ultravulpe venind în salturi pe o alee. Când apăru, Edeard, care era aproape la acelaşi nivel cu ea, îşi împinse a treia mână în craniul creaturii şi îi smulse creierul. Se prăbuşi în lumina sinistră a paielor mistuite de foc. Strada era o albie de flăcări, la fel de luminoase ca zorile. Ţipete, strigăte şi focuri de armă se insinuau în hârâitul aspru, constant al flăcărilor.

– Eşti bun, nu-i aşa? îl zeflemisi banditul din turnul de veghe.

Edeard îşi împinse televederea în turn, dar omul nu mai era acolo. O scanare rapidă a zonei înconjurătoare nu-i relevă nimic în afară de porţile principale rupte şi de paznicii satului morţi.

– Unde s-a dus? se întrebă Edeard agitat. Akeem, ajutor, nu-i pot simţi pe jumătate dintre ei!

Auzi un mecanism de pistol trosnind încet şi îşi întări scutul. Explozia de gloanţe veni dinspre cabana pe lângă care tocmai trecuse. Avusese noroc, hotărî el după aceea, nu toate gloanţele îl loviseră, ieşise din raza de ochire a banditulului. Mintea lui înregistră o televorbire uşoară.

– Nu, nu el.

Chiar şi aşa, forţa loviturii fu de-ajuns să-l trimită înapoi pe spate, pe jumătate ameţit. Instinctiv, pipăi cu a treia mână sursa focurilor de armă. Un bandit ieşi ameţit pe drum, scuturându-şi capul. Edeard întinse a treia mână până la cuptorul de paie de deasupra şi trase tare. Valuri dense de flăcări cojiră acoperişul dezintegrat, trântindu-l peste banditul care se prăbuşi în genunchi. Ţipetele îi fură din fericire înăbuşite.

– Eşti bine? întrebă Akeem.

Edeard gemu, ridicându-se din nou în picioare. Erau flăcări peste tot, ferocitatea lor trimiţând până la cer mingi uriaşe de paie care împrăştiau mii de scântei. Ferestrele şi uşile aruncau serpentine de flăcări întortocheate portocalii. Căldura intensă îi muşca torsul gol. Era sigur că simte cum pielea începe să i se umple de fisuri şi băşici.

– Sunt aici, răspunse el. Dar nu-i pot simţi, nu ştiu unde sunt.

Ştia că banditul din turnul de veghe venea, alunecând ascuns printre spiralele flăcărilor şi zidurile prăbuşite.

– Încearcă asta, spuse Akeem.

Vocea televorbirii lui se întinse, ridicându-se precum ciripitul păsărilor. Părea că-i umple craniul lui Edeard. Un dar de cunoştinţe, gânduri şi uneori amintiri care explicau cum se efectua o sarcină mentală specifică. Edeard absorbise în acest fel sute de explicaţii elementare privind arta de a sculpta, dar acest lucru era mult mai complex. Când cântecul încetă, începu să-şi modeleze televederea împreună cu a treia mână într-o forţă simbiotică împletind un scut de întuneric prin aer în jurul lui. Era ca şi cum stătea în mijlocul unui nor gros de ceaţă.

– Acum te rog, pledă Akeem. Pleacă de-aici! Nu-ţi irosi viaţa, Edeard, nu face un gest inutil. Te rog! Aminteşte-ţi Turnul Albastru din Makkathran. Du-te acolo. Fii cineva.

– Nu pot să vă las! strigă el în noaptea teribilă.

– Satul este deja pierdut. Acum du-te. Du-te, Edeard! Nu lăsa să se piardă totul.

Edeard ar fi vrut să strige că maestrul său greşea, că prietenii lui curajoşi de ucenicie şi maeştrii lor puternici, precum Melzar şi Wedard, conduceau lupta ripostând. Dar, uitându-se la focul devastator din jur, îşi dădu seama că nu era adevărat. Ţipetele umpleau încă aerul, împreună cu mârâitul ultravulpilor şi zgomotul mortal al armelor. Rezistenţa se reducea la câteva incinte de bresle şi câteva săli. Restul satului ardea în ruină. Nu mai era nimic de salvat. Cu excepţia Salranei.

Edeard se forţă să se ridice în picioare şi începu să alerge din nou spre piaţă. Un bandit grăbit trecu pe lângă el de-a lungul străzii, la cinci metri distanţă. Omul nu ştiu niciodată cât de aproape fuseseră unul de altul. Edeard ar fi putut atât de uşor să-l ucidă şi să se mai răzbune puţin. Dar asta i-ar fi indicat banditului din turnul de veghe unde se afla şi, cu toată furia şi disperarea lui, Edeard ştia că nu avea nici priceperea, nici puterea de a câştiga confruntarea.

Trecu în viteză pe lângă încă trei bandiţi înainte de a se avânta în piaţă. Aceasta era înconjurată de un zid de foc, dar era mai rece printre tarabe. Doi bandiţi râdeau ţinând o femeie, în timp ce al treilea o viola. Ultravulpile patrulau