Edeard pur şi simplu nu putea să treacă peste aşa ceva. O recunoscuse pe femeie, nu-i ştia numele, dar lucra la tăbăcărie, ajutând la pregătirea pieilor.

Prima dată când bandiţii realizară că ceva nu era în ordine fu când ultravulpile se opriră brusc. Toate cele şase fiare îşi răsuceau capetele rotunde. Fălcile uriaşe se deschideau, pregătindu-şi colţii de mărimea degetelor unui om.

– Ce… reuşi să spună unul dintre bărbaţi.

Îşi ridică arma, dar era prea târziu. Ultravulpile săriră pe ei. Mai multe ţipete izbucniră în jurul tarabelor.

– Ah, iată-te, îi televorbi o voce bucuroasă. Mi-a fost teamă că vei fugi de mine.

Edeard mârâi către cerul acoperit de fum. Oricât încerca, nu-şi putea da seama care era sursa televorbirii.

– Acum ce faci acolo, în afară de faptul că-mi sacrifici camarazii? Oh, da, înţeleg.

Edeard era conştient de Salrana era ghemuită în spatele tejghelei, în standul de cântărit porumbul, uitându-se în sus cu o expresie nedumerită. Începu să sprinteze spre ea.

– E în piaţă, anunţă banditul peste tot satul. Apropiaţi-vă.

Edeard îi simţi pe bandiţi întorcându-se din drum ca să se îndrepte spre el.

– Oh, minunat! Cea foarte tânără, de la biserică, nu-i aşa? Da, am recunoscut-o. Păi felicitări, micul şi durul meu prieten! Bună alegere. Merită cu siguranţă să rişti totul pentru ea.

Edeard ajunse în standul de cântărit porumb şi îşi anulă camuflajul. Salrana icni uluită când apăru în faţa ei.

– Te-am prins.

Edeard era cât se poate de conştient de satisfacţia presantă din televorbirea banditului. Era o scâteiere minusculă, o urmă abia sesizabilă de tropăit de picioare, de muşchi încordaţi de efortul de a ajunge acolo, ca să-l captureze pe temutul băiat.

– Chiar la sfârşit am să-ţi tai pleoapele ca să nu ai de ales şi să vezi cum o am, spuse banditul, dublându-şi televorbirea cu o explozie de plăcere întunecată. Va fi ultimul lucru pe care îl vei vedea înainte de a muri. Dar vei merge direct la Honious ştiind asta – o voi păstra pentru mine. Vine cu mine, durule. Şi o voi pune la muncă în fiecare noapte. Fata ta o să-şi petreacă următorii zece ani purtându-mi copiii.

– Ridică-te! strigă Edeard şi o trase de braţ pe Salrana.

Ea hohotea, iar picioarele moi n-o ascultau.

– Nu-l lăsa să mă prindă, îi spuse plângând. Te rog, Edeard! Omoară-mă. N-aş putea suporta asta. N-aş putea… Mai degrabă mi-aş petrece eternitatea în Honious.

– Niciodată, spuse el.

O cuprinse cu braţele şi o trase sub scutul lui de întuneric.

– Aduceţi ultravulpile în piaţă! ordonă banditul. Urmăriţi-l. Găsiţi-i mirosul.

– Haide, şopti Edeard. Porni spre intrarea principală, dar se opri. Mai mult de zece bandiţi cu ultravulpi veneau pe stradă, îndreptându-se spre el. Ignorau puii de găină frenetici şi ge-cimpanzeii agitaţi care alergau depărtându-se de limbile letale ale flăcărilor ce consumau clădirile din jur. Madona!

Căută în jur, neîndrăznind să folosească televederea, fiindu-i teamă că banditul diabolic l-ar putea detecta.

– Nu-mi pasă dacă focul îngreunează urmărirea. Găsiţi-l!

Tonul banditului era furios, ceea ce era prima bucăţică de veste bună pe care Edeard o primise toată noaptea. Aruncă o privire de jur împrejur şi văzu doar cât de intens devenise focul. Fiecare clădire era aprinsă, un turn de fum oribil ondulându-se sute de metri deasupra satului, acoperind constelaţiile şi nebuloasele. Sub încercuirea sumbră, zidurile se prăbuşeau, trimiţând avalanşe de mobilă arzând şi grinzi desprinse de-a lungul uliţelor. Chiar şi bandiţii deveneau mai precauţi pe măsură ce aleile mai mici erau blocate. Desigur, distrugerile incendiilor îi închideau şi lui Edeard căile de scăpare. Era nevoie de o diversiune, şi încă rapid. Îşi băgă a treia mână într-o grămadă de butoaie de bere, răsturnându-le. Câteva se sparseră, iar un val de bere se revărsă pe pavaj, răspândindu-se pe o suprafaţă mare. În acelaşi timp, înşfăcă mintea a cât mai mulţi genistari putu ajunge şi îi trase în piaţă, oferindu-le adăpost. Animalele se îngrămădiră de-a lungul tarabelor, umplând culoarele înguste. Ultravulpile săriră în urmărirea lor, scuturându-se de restricţiile mentale pentru a se supune instinctelor mai primitive ale vânători.

– Aproape inteligent, anunţă banditul. Crezi că-ţi vei acoperi mirosul? Ei bine, de ce nu eviţi şi asta, durule?

Bandiţii din piaţă formară o linie lungă şi începură să tragă, măturând cu focuri de armă în arc, pe suprafeţe largi. Genistarii urlau şi schelălăiau în timp ce gloanţele le sfârtecau carnea. Săreau şi alergau, încercând să se ascundă de gloanţele care măturau în urma lor. Ultravulpile, şi ele lovite, schelălăiau de ură şi de suferinţă. Zeci de animale cădeau lipsite de viaţă pe pavaj. Sângele amestecat cu bere se scurgea în josul pantei.

Edeard şi Salrana stăteau ghemuiţi în timp ce gloanţele muşcau din tarabele din jurul lor. Aşchii de lemn se răsuceau prin aer. Începură să se târască. Nu după mult timp armele se opriră. Edeard aşteptă să primească prin televorbire batjocura următoare, dar aceasta nu veni.

– Grăbeşte-te, o îndemnă.

Ţinându-se de mâini, o luară la fugă pe aleea care ducea în spatele incintei Breslei Tâmplarilor. Bandiţii şi ultravulpile lor patrulau în jurul zidurilor. În incintă totul ardea ca un cuptor, flăcările mistuind ateliere şi magazii, trimiţând limbi mari de foc spre cerul acoperit de fum. Acoperişul de ardezie al clădirii principale se prăbuşise deja. Edeard se întrebă dacă cineva era încă în viaţă în interior, adăpostit poate în beciuri. Cu siguranţă Obron ar fi găsit o cale. Nu-şi putea imagina o lume fără Obron.

Ajunşi la o răscruce de drumuri, Salrana încercă să o ia la dreapta.

– Nu pe-acolo! şuieră Edeard.

– Dar ăsta e drumul spre zid, şopti ea.

– Şi ei se aşteaptă la asta. Ultravulpile ne-ar simţi dacă am încerca să ne căţărăm peste metereze.

– Unde mergem, atunci?

– Spre faleză.

– Dar… nu