– Nu ne vom adăposti în peşteri, o asigură.

Găsi o duzină de genistari încă în viaţă – în principal câini –, o pereche de cimpanzei şi chiar un mânz, apoi le ordonă să meargă încoace şi-ncolo pe drumul pe care plecau pentru a lăsa mirosuri false. Deşi bănuia că nici măcar ultravulpile nu-i puteau urmări cu atât de mult fum şi cenuşă în aer.

Fu nevoie de câteva minute pentru a ajunge la locul unde se săpa noul puţ. Până acum, Wedard şi echipa lui excavaseră doar cinci metri în jos, cu partea de sus dublată cu abia trei şiruri de piatră.

– Hai jos, îi spuse Edeard.

O scară mică ducea la platforma de lemn de la baza gropii pe care ge-maimuţele îşi petrecuseră zilele săpând piatra şi lutul.

– Vor căuta aici, spuse Salrana disperată.

– Numai dacă e deschis, replică sumbru Edeard, făcând semn spre capacul mare de piatră care urma să pecetluiască puţul după ce avea să fie terminat.

– Poţi să muţi ăsta? întrebă ea neîncrezătoare.

– Vom afla într-un minut. Dar sunt destul de sigur că nimeni nu poate televedea prin el.

Salrana începu să coboare scara brută cu mintea clocotind de frică. Edeard o urmă, oprindu-se atunci când capul îi ajunse la acelaşi nivel cu ghizdurile. Acesta era cel mai mare joc de noroc, unul de care depindeau acum vieţile amândurora, dar nu se putea gândi la nicio cale de ieşire din sat, nu pe lângă ultravulpi şi bandiţi în alertă. Trimise rapid o întrebare prin televorbire spre incinta Breslei Oumodelatorilor.

– Akeem? întrebă el liniştit.

Nu veni niciun răspuns. Încă nu îndrăznea să-şi folosească televederea. Cu o ultimă privire furioasă spre furtuna sălbatică de foc care fusese casa lui, îşi întinse a treia mână şi ridică dala imensă de piatră. Aceasta alunecă fără zgomot prin aer, la câţiva centimetri de sol, înainte de a se aşeza pe partea de sus a puţului cu un sunet hârşâit. Strălucirea portocalie a flăcărilor, zgomotul zidurilor care se prăbuşeau şi al oamenilor înspăimântaţi dispărură brusc.

Edeard aşteptă ore în şir. El şi Salrana stăteau agăţaţi unul de celălalt pe platforma de scânduri de pe fundul gropii, fiecare din ei luând de la celălalt câtă alinare putea. În cele din urmă, fata căzu într-un somn tulburat, tresărind şi gemând. El nu-şi putea permite acest lux.

Toate astea sunt din vina mea? Au vrut răzbunare pentru ambuscada din pădure? Dar ei au început. Sentimentul de vinovăţie cel mai puternic venea de la un singur gând care îi tot frământa şi-i tot frământa sufletul. Aş fi putut face mai mult? Acum era treaz şi partea cea mai rea din mahmureală se dusese. Se tot gândea la senzaţia care îl trezise atât de brusc. Fusese la fel ca alarma simţită în pădure, o presimţire că ceva era în neregulă. În mod normal, preotesele superioare ale Madonei Empyreaneene pretindeau că aveau o modestă putere de premoniţie acordată, desigur, de Madona însăşi. Deci un astfel de lucru era posibil. Dacă nu aş fi fost atât de prost…Dacă nu aş fi ignorat avertismentul…

Nu voia să dea la o parte capacul de piatră. Ştia că scena care îi va întâmpina va fi aproape prea mult pentru ei de contemplat. Vina mea. Numai vina mea.

La câteva ore după ce se refugiaseră în groapă, câteva fâşii de lumină palidă se înfiltrau în jurul marginilor capacului, acolo unde piatra nu era destul de netedă. Edeard aştepta încă. Ridicarea soarelui nu avea să-i facă automat să plece pe bandiţi. Nu era nimic de care să se teamă pe distanţă de zeci de kilometri. Satele erau cele care vor aştepta de acum înainte cu groază căderea fiecărei nopţi.

– Nu ne-am închipuit niciodată că erau atât de bine organizaţi, spuse cu amărăciune Edeard. Eu, mai mult ca oricine, ar fi trebuit să-mi dau seama.

– Nu fi prost, spuse ea. În întuneric întinse mâna spre el din nou braţul subţire îi cuprinse talia. Cum ai fi putut să ştii? Asta este ceva dincolo chiar şi de puterea de a prevedea a maicii Lorellan.

– Crezi că maica Lorellan avea putere de premoniţie?

– Nu prea mult, nu. Ieri-seară era preocupată de ceva, dar nu şi-a dat seama despre ce era vorba.

– Nu a putut să prevadă că va fi ucisă? Ce fel de putere de premoniţie este asta?

Salrana începu din nou să plângă în hohote.

– Oh, Madona, îmi pare rău! spuse el şi o îmbrăţişă strâns. Nu m-am gândit. Sunt atât de prost!

– Nu, Edeard. Ai venit să mă ajuţi. Pe mine, din toată lumea din Ashwell, toţi prietenii tăi, maestrul tău. De ce? De ce eu?

– Eu… Toţi anii aceia în care am fost doar tu şi cu mine împotriva lumii. Ai fost singurul prieten pe care l-am avut. Nu cred că m-aş fi descurcat fără tine. De câte ori nu m-am gândit să fug în sălbăticie…

Ea clătină din cap disperată.

– Atunci ai fi fost un bandit, ai fi fost unul dintre invadatorii din noaptea trecută.

– Nu spune asta. Niciodată. Îi urăsc. Întâi părinţii mei, acum… Nu se mai putu abţine, capul îi căzu în piept şi începu să plângă. Totul. Totul s-a dus. N-am putut să-i ajut. Toată lumea era speriată de cât sunt de puternic, iar atunci când au avut cu adevărat nevoie de mine m-am dovedit inutil.

– Nu inutil, spuse ea. M-ai ajutat.

Petrecură mult timp, lipiţi unul de altul. Lacrimile lui Edeard se uscară după o vreme. Îşi şterse faţa, simţindu-se stupid şi nefericit. Mâinile Salranei îi cuprinseră faţa.

– Mă vrei? şopti ea.

– Ăă… eu. Nu.

Fu un lucru foarte greu de spus.

– Nu? Gândurile ei, deja fragile, se revărsară într-un val de dezorientare rănită. Credeam…

– Nu acum,