rapel. Nu era destul timp. Franc își ancorase deja funia și începu să coboare. Ea își legă funia în jurul ei în timp ce un val de focuri veni dinspre mal, apoi sări în gol și se uită în sus – trenul deja se apropia de celălalt mal.

Căderea ei fu rapidă, dar nu suficient de rapidă, funia era fierbinte și îi sfâșia degetele. O dăduseră în bară, trenul urma să treacă înainte ca încărcăturile să...

Totul se petrecu într-o clipă. Ea lovi din plin apa și se zbătu să se elibereze de sfoară în timp ce curentul o întoarse cu susul-n jos. Deasupra ei încărcăturile explodară. Un, doi. Un, doi. Grenada, încărcătura din mijloc, partea de vest, partea de est. Lumea deveni zgomot și apă. Surzi și orbi, răsucită în râu, un val de căldură și lumină o izbiră în timp ce pietrele și rădăcinile o apucau de picioare. Începură s-o doară plămânii. Apoi simți o mână care o trage de încheietură, o trage afară. Trase o gură mare, plină de aer.

Tardi o trăgea la mal. Ea îl împinse la o parte și se chinui să se ridice în picioare, exact la timp pentru a-l vedea pe Franc tras din apă de Mateo. Rămaseră muți și se holbară.

Norul de fum începu să se risipească și Nancy văzu ruptura pe care o făcuseră în feroneria superbă a lui Eiffel. Restul podului gemea și se bălăngănea, dar trenul era tot acolo, nu se mișca. De ce nu se grăbise să treacă? Nancy se frecă la ochi, încercând să se șteargă de apă. Nu. Ultimul vagon fusese deasupra exploziei, acum atârna printre barele de metal încurcate. Se smucea în jos și trăgea trenul înapoi.

Auzul începu să-i revină, țiuitul înalt să dispară. Prin țipătul ascuțit al metalului putea să audă și alte sunete: urlete, urletele soldaților din ultimul vagon. Prea uimită ca să se miște, Nancy se uita la oamenii din partea de tren care încă era pe pod cum încercau în disperare să decupleze vagonul și strigătele urlătoare ale oamenilor suspendați în aer care înțelegeau ce se întâmplase.

Alți soldați spărgeau geamurile vagoanelor de lângă locomotivă și fugeau afară, fugeau spre nord, o gloată panicată. Unul căzuse sau fusese trântit, haina îi flutura, dădea din mâini când se izbi de apă. Trenul se dădu iar în spate, podul se balansă și mai mulți oameni căzură în hău.

Apoi hăul câștigă. Încet, apoi foarte rapid, ultimul vagon căzu în gol și tot trenul fu tras în spate rapid, feroneria șuieră și se smuci într-o parte de parcă încerca să-l scuture de pe ea, iar trenul căzu 120 de metri în apă. Capodopera lui Eiffel nu se prăbușise, dar se lăsase și se încovoiase pe o parte, șina fusese întreruptă, arcul se lăsase în jos. Gemea ca un animal în chinuri.

Cineva o strigă.

– Nancy! Acum!

Era Tardi, care o scutura de umeri.

– Retragerea! strigă ea și porniră în fugă înapoi în pădure, grăbindu-se spre locul de întâlnire, chiar când mitraliera fixă de pe malul opus găsi traiectoria și începu să scuipe gloanțe în grohotișul de la picioarele lor.

Capitolul 43

Fournier organizase două spitale de campanie pe platou și câteva ascunzători în care o asistentă medicală, un profesor cu ceva pregătire medicală și un preot făceau ce puteau să ajute răniții.

Unul dintre băieții lui Rodrigo încasase un glonț în gleznă și Tardivat insistă ca Nancy să-l ducă cu mașina la spitalul de pe platou și cu ocazia asta să fie și ea examinată. Îi trecuse un glonț prin mușchiul brațului. Nici nu-și observase rana, până când nu văzuse sângele amestecat cu apa care i se scurgea din hainele ude fleașcă. Tardi urma să strângă rapoarte de la echipele active în acea zi și să i le transmită. Jurase că așa o să facă în timp ce îi bandaja mâna.

Băiatul era palid de la cât sânge pierduse și moțăia agitat sprijinit de geam în timp ce Nancy conducea. Mașinile pe aburi erau îngrozitor de încete, dar puteau să urce. La 5 kilometri de tabără, îi opri un maquisard cu Brenul peste piept și o țigară în colțul gurii. Se apropie de geam cu arma ridicată, dar imediat cum o recunoscu pe Nancy, lăsă arma jos și stinse țigara pe pietrișul drumului.

– Colonel Nancy! Avem doi răniți. Puteți să-i preluați?

– Hai sus.

El dădu din mână și un grup de bărbați ieșiră din pădure, cărând doi băieți, unul leșinat, celălalt treaz și bolborosind de durere. Urlă când îl lăsară pe bancheta din spate.

– Voi v-ați ocupat de șina din vest, nu-i așa? Ce s-a întâmplat?

Omul care o oprise dădu din umeri.

– Nimic. Ghinion. A fost ușor să scăpăm de șină, după care am dat nas în nas cu o patrulă în drum spre casă.

Probabil fuseseră prea mândri de ei ca să fie atenți.

Ea nu spuse nimic.

– Urcă în spate. Încearcă să-i ții în viață până găsim ajutor.

Bărbatul arăta de parcă ar fi preferat să plece să patruleze din nou,