dar se urcă în mașină, își împachetă jacheta și o puse sub capul omului care urla. Pe ceilalți îi lăsă pe drum, să se descurce singuri până în tabără.

Spitalul de campanie dădea pe dinafară. Doi doctori, trei asistente și oricine putea să stea în picioare ajutau cum puteau. Afară, băieții se strânseră în jurul lui Nancy, se împingeau unii pe alții, dornici să vorbească despre succesele lor – poduri arse, cabluri de telefon și telegraf distruse. Înăuntru, nimeni nu avea timp să vorbească.

Nancy rămase acolo ore în șir, mai întâi ca să i se curețe și să i se bandajeze rana, apoi ca să ajute. Ținu în brațe un băiat care scâncea ca să i se scoată glonțul din umăr. Morfina era rezervată pentru cei răniți grav și arși. Un recrut mai în vârstă, un fermier la vreo patruzeci de ani, credea că ea era soția lui. Îi vorbi calm despre recoltă, îi strânse mâna, îi zise „Trebuie să mă duc acum“ și muri.

Când plecă în sfârșit din clădire, platoul era în beznă. Departe, de jos din vale, se auzea un clopot de biserică. Gaspard, Denden și Tardi stăteau cu capetele plecate lângă un rând nou de morminte. Preotul din Chaudes-Aigues stătea lângă ele și spunea, epuizat, rugăciunile.

Nancy stătu mai la depărtare până când terminară, apoi li se alătură. Piciorul lui Gaspard era bandajat, iar el se sprijinea pe un toiag de păstor – șutit de la una dintre fermele abandonate, fără îndoială. Asta, plus bandajul de la ochi îl făceau să arate și mai mult ca un pirat. Nu era nostim.

– Bat clopotele pentru victoriile noastre, mon colonel, spuse el când se apropie. Franța se ridică.

– Victorie? întrebă Nancy, uitându-se la morminte.

Băiatul împușcat în stomac din spatele mașinii se prăpădise. Încetase să mai țipe la vreo doi kilometri de platou. Prietenul lui suspinase când se opriseră într-un final. Se dăduse jos și, cu capul plecat, se îndreptase spre pădure fără să se uite la ea.

– Știau care sunt riscurile, Nancy, spuse Denden.

– Cuvinte mari de la un fătălău care nici nu s-a luptat, i-o trânti Gaspard.

– Radioul este arma mea, îi răspunse Denden, cu o voce aprinsă.

O, nu, nu din nou. Cu cât lucra mai mult cu Gaspard, cu atât Denden părea că se străduiește mai tare să-l provoace. Certurile astea păreau să-l amuze pe Fournier, iar lui Tardi nu-i păsa.

Nancy își dădu părul de pe față cu o mână tremurătoare.

– Nu azi, băieți. Nu aici.

Apoi se îndepărtă cu pași mari.

Capitolul 44

A doua zi după dezastru, Böhm se plimba pe ruinele pipernicite ale podului lui Eiffel și gardienii pe care îi interogase, pentru că nu știau ce să facă, se țineau după el.

Ar fi trebuit să-l cheme mai devreme. Era scârbos, de-a dreptul criminal că superiorii lui așteptaseră atâta timp până să-l trimită în Auvergne. Faptul că jumătate dintre primarii locali și numeroși jandarmi erau mână în mână cu Maquisul era știut de luni întregi. Dacă l-ar fi trimis în timpul iernii, când Maquisul ar fi fost mai ușor de urmărit prin zăpadă și copacii golași le-ar fi permis să vadă taberele lor amărâte din aer, toate lucrurile astea ar fi putut fi evitate. Führerul ar fi putut să-și mute armata în voie, iar Aliații ar fi fost deja împinși în Atlantic, învinși, smiorcăindu-se și rugându-se să se alăture Germaniei împotriva Rusiei.

Se întoarse spre cel mai apropiat gardian.

– Ai văzut-o, nu-i așa?

– Doar o clipă, domnule! Când cobora în rapel de pe pod.

– Descrie-mi-o.

Băiatul părea confuz.

– Nu știu... se întâmplau atât de multe, s-a întâmplat exact când trenul...

Băiatul se uita în jos spre apă, unde încă mai zăcea cadavrul încolăcit al trenului, iar trupurile prinse între rămășițe unduiau ca trestiile în curenții râului la o sută douăzeci de metri sub ei.

Böhm oftă.

– E de înțeles că mintea ta blochează o asemenea amintire dureroasă. Eu am o tehnică ce ar putea să te ajute, dacă dorești...

Gardianul zâmbi ușurat.

– Desigur, domnule!

Böhm veni lângă el.

– Prea bine.

Böhm îl prinse de revere și îl împinse spre fierătaniile rupte de la marginea podului. Îl ținea strâns peste margine. Bocancii gardianului zdrăngăneau în timp ce încerca să se mențină pe barele fragile.

– Nu o să te las să cazi. Simte. Te rog, simte.

Omul arăta de parcă urma să vomite.

– Evreul Freud are o teorie cum că dacă induci emoțiile unei amintiri traumatice reprimate, poți să ți-o amintești. Gândește-te.

Gardianul dădu din cap și Böhm îl trase înapoi. El