– Acum, închide ochii și întoarce-te la atac. Ce vezi?

Gardianul se descurcă mult mai bine acum. Era ea. Fără îndoială. Se gândise la asta când auzise zvonurile cum că o femeie conducea Maquisul și ajutase la împiedicarea atacului din Mont Mouchet, dar acum era sigur. Madame Fiocca, Șoarecele Alb, era acum în centrul problemelor lui din Auvergne. Destinul avea un mod misterios de a aranja lucrurile. Dacă ar fi fost oricare alt agent, i-ar fi luat ceva timp lui Böhm să-și cunoască prada – să-i supravegheze ascunzătorile, să-i cunoască obiceiurile și slăbiciunile. Dar pe Nancy o știa. Nu era totul pierdut.

Se întoarse la mașină unde îl aștepta Heller, care își ștergea ochelarii. Tânărul fu consternat să-și vadă șeful zâmbind.

Capitolul 45

Valul de sabotaje era doar începutul, nu scopul final. Londra tot trimitea noi obiective, iar campania de intimidat germanii în încercarea acestora de a trimite întăriri trupelor din Normandia devenise o luptă de uzură, ca să le lege mâinile la spate, să-i obosească și să-i demoralizeze. Asta însemna mai multe provizii, mai multe ambuscade și o alergătură continuă cu cele necesare către grupurile mai mici de Maquis răspândiți prin toată regiunea, care erau toate în mișcare pentru a nu fi prinși de germani.

Zilele se contopeau una într-alta, în timp ce Nancy mai prindea câte un pui de somn pe câmpurile în care aștepta proviziile sau îl lăsa pe unul dintre spanioli să conducă și își lăsa capul să cadă, cu Brenul încă în poală, în timp ce ei hurducăiau pe drumurile lăturalnice. Aliații câștigaseră teren în Europa și misiunea lor era să-i ajute să-l mențină. Odată ce bifaseră lista primită de la Londra, începură să le facă pe ale lor. Lucrau cu echipe feroviare pentru a arunca în aer locomotive și șine, făceau cratere pe toate drumurile suficient de late cât să poată merge pe ele un camion blindat, forțând trupele să folosească camionete mai mici și mai vulnerabile, apoi le atacau în raiduri-fulger și dispăreau în pădure când drumul era năpădit de flăcările vehiculelor arzând și inundat de țipetele răniților. Când armele scânteiau, Nancy se simțea vie, complet trează. În secunda în care trecea pericolul, corpul ei se oprea și își petrecea următoarele ore într-un soi de ceață.

Se vorbise, desigur, despre represaliile asupra populației civile. Cu mult înainte să se întoarcă Nancy în Anglia, era cunoscut obiceiul naziștilor de a împușca ostatici ca răzbunare pentru o acțiune inamică executată în secret. La început, foloseau pretextul că execută prizonieri politici, curieri și comuniști în eșafoadele lor, dar acum renunțară la fațada de ordine, control și justiție. Poate francezii crezuseră că SS-ul nu o să se poarte așa în Franța. Chiar și după asasinarea liderului Gestapo, Heydrich, când zvonurile cum că două sate cehoslovace fuseseră rase de pe fața pământului – bărbați, femei, copii – ajunseră la ei, tot nu credeau. Fac asta doar în est.

Acum știau adevărul. Furia aceea neputincioasă pe care o simțiseră oamenii SS când descoperiseră că inamicul dispăruse în munți și văi se întoarse asupra oamenilor, asupra celor legați de pământ și familie și care nu puteau să fugă.

– Fir-ar să fie...

Nancy clipi și își ridică fruntea. Mergeau acum prin Vèdrines-Saint-Loup și drumul era familiar. Cumpărau provizii de la o fermă de aici uneori. O pală de fum se ridica drept în sus de după următoarea curbă din drum. Ea se frecă la ochi și se uită prin parbriz.

– Să ocolim? întrebă Mateo.

Nancy examină din nou fumul.

– Nu, dacă aia e ferma Boyer, arde de ceva timp și o să ne ia două ore și o tonă de combustibil să ocolim. Ține drept.

Văzură primul cadavru înainte să ia curba. Un bătrân care lucra la fermă și care le vânduse brânză din hambarul din spate. Nemții îl legaseră de unul dintre castanii ale cărui crengi stufoase umbreau drumul. Nancy simți cum i se usucă gura. Mateo luă curba și încetini.

Alte două cadavre, fermierul și soția lui. Boyer pierduse un braț în 1918, așa că nu fusese chemat și muncea ca un batalion întreg ca să-și hrănească animalele și să țină grânarele pline. Cuplul fusese spânzurat unul lângă celălalt de ușa porumbarului de la hambarul de fân. Copiii lor încercau să-i dea jos. Fata, de vreo doisprezece ani, aflată sus în porumbar, încerca să taie funiile cu un briceag în timp ce fiul lor, ceva mai mare, aștepta jos cu brațele ridicate, gata să prindă cadavrele. În spatele porumbarului, ferma încă ardea mocnit.

– Oprește-te, spuse Nancy.

– Nancy, nu avem ce să facem, răspunse Mateo.

– Oprește căcatul ăsta de mașină, ia-l pe Jules și ajută copiii ăia să-și dea jos părinții.

Știa să nu se pună cu ea când vorbea pe tonul ăsta. Opri camioneta, se dădu jos și, printr-un soi de ceață, Nancy îl auzi cum le dădea ordine băieților din spate.

Acum doi dintre oamenii ei țineau femeia și bărbatul de picioare, în timp ce alți doi tăiau funiile de sus. Trupurile căzură ca fructele coapte. Își aminti cum o dusese Henri să vadă recolta în Bordeaux, cum cădeau ciorchinii grași