sută cincizeci de leghe de coasta cea mai apropiată. Nici gînd să mai putem fugi! Şi e lesne de închipuit furia canadianului cînd i-am lămurit situaţia.... În ce mă priveşte, nu prea eram supărat. Parcă mi se luase o greutate de pe inimă. De aceea, simţindu-mă oarecum liniştit, mi-am reînceput lucrările obişnuite.

Pe la unsprezece noaptea, căpitanul Nemo veni pe neaşteptate să mă vadă. Mai întîi mă întrebă prieteneşte dacă nu mă simt ostenit după veghea din noaptea trecută, l-am răspuns că sînt destul de odihnit.

— Atunci, domnule Aronnax, am să vă propun o plimbare neobişnuită.

— Vă ascult, domnule căpitan.

— N-aţi vizitat fundurile mărilor decît ziua şi la lumina soarelui. Ce aţi spune să le vedeţi noaptea, pe întuneric?

— Aş fi încîntat.

— Vă spun însă dinainte că va fi o plimbare obositoare. Vom umbla mult şi va trebui să urcăm un munte. Drumurile nu prea sînt bine întreţinute.

— Ceea ce-mi spuneţi, domnule căpitan, îmi stîrneşte şi mai mult curiozitatea. Sînt gata să vă urmez.

— Atunci, domnule profesor, să ne îmbrăcăm costumele de scafandri!

Cînd am ajuns în vestiar, am văzut că nici unul dintre tovarăşii mei sau dintre oamenii echipajului nu avea i să ne întovărăşească. Căpitanul Nemo nu pomeni nici un cuvînt despre Ned sau despre Conseil. În cîteva clipe, ne-am îmbrăcat costumele şi ni s-au pus pe spate rezervoarele încărcate din plin. M-a mirat însă faptul că nu ni se pregătiseră lămpile electrice. Am atras atenţia căpitanului asupra acestui lucru.

— Nu ne-ar fi de nici un folos, îmi răspunse el.

Am crezut că nu auzisem bine, dar n-am putut să-i mai spun încă o dată, pentru că Nemo îşi şi pusese pe cap casca de metal. După ce mi-am încheiat costumul, am simţit că mi se pune în mînă un baston de fier, şi cîteva clipe mai tîrziu păşii pe fundul Atlanticului, la o adîncime de trei sute de metri.

Se apropia miezul nopţii. Apele erau învăluite într-un întuneric de nepătruns, dar căpitanul Nemo îmi arăta în depărtare un punct roşiatic, un fel de flacără, strălucind la vreo două mile de Nautilus. Ce era focul acela, din ce şi cum se iscase în mijlocul apelor, ce materii îl alimentau, n-aş fi putut spune. În orice caz, ne lumina destul de slab, e drept, dar m-am obişnuit cu întunericul acela ciudat şi am înţeles de ce nu era nevoie de aparatele Ruhmkorff.

Mergeam alături de căpitanul Nemo spre focul din zare. Fundul neted urca pe nesimţite. Înaintam cu paşi mari, ajutîndu-ne de bastoane. Dar drumul nostru era anevoios, căci deseori ni se înfundau picioarele într-un soi de mîl amestecat cu alge şi presărat cu pietre lunecoase. În timp ce înaintam, auzii deodată un fel de ţîrîit deasupra capului. Zgomotul se mărea din timp în timp, semănînd cu o pîrîitură neîntreruptă. Am înţeles cine îl făcea: era ploaia care cădea cu violenţă, izbind valurile. Fără să vreau, mi-a trecut prin minte că o să fiu muiat pînă la piele de apă, în mijlocul apei! M-a pufnit rîsul la ideea asta caraghioasă. Dar, la drept vorbind, sub hainele groase de scafandru nu se mai simte apa şi te poţi foarte bine crede în mijlocul unei atmosfere ceva mai dense decît atmosfera terestră — şi atîta tot.

După o jumătate de oră de mers, pămîntul deveni pietros. Meduzele, crustaceii microscopici şi penatulele îl luminau uşor cu lucirea lor fosforescentă. Zăream movile de pietre acoperite cu milioane de zoofite şi tufe de alge. Piciorul îmi aluneca întruna pe covorul acela vîscos de iarbă de mare şi aş fi căzut de mai multe ori dacă n-aş fi avut bastonul de fier. Întorcîndu-mă, vedeam cum lucea în depărtare farul de pe Nautilus.

Movilele de pietre despre care am amintit erau aşezate pe fundul oceanului cu o anumită regularitate, şi asta mi se păru de neînţeles. Zăream brazde enorme pierzîndu-se în întunericul unei depărtări nesfîrşite. M-au uimit şi alte lucruri, la fel de ciudate, pe care nu le puteam înţelege. Mi se părea că tălpile mele greoaie, de plumb, strivesc un strat de oseminte care pîrîiau, sfărîmîndu-se. Ce era oare valea aceasta întinsă de-a lungul căreia ne purtau paşii? Aş fi vrut să-l întreb pe căpitan, dar nu pricepeam încă vorbirea prin semne, folosită de el şi de tovarăşii săi atunci cînd se găseau pe fundul apelor. Între timp, lumina roşiatică spre care ne îndreptam creştea, înflăcărînd orizontul. Vatra aceasta din mijlocul apelor îmi stîrnea grozav curiozitatea. Să fi fost vreo manifestare electrică? Aveam de-a face cu un fenomen natural, necunoscut încă de savanţi? Nu cumva — îmi dădu deodată prin minte — era la mijloc tot mîna omului? Ea aţîţase focul? Te pomeneşti că voi întîlni în fundul apelor tovarăşi sau prieteni de-ai căpitanului Nemo, trăind aceeaşi viaţă ciudată ca şi el. Poate că Nemo se ducea să-i vadă. Poate că acolo se afla o întreagă colonie de exilaţi, sătui de ticăloşiile de pe pămînt, care căutaseră şi găsiseră libertatea în adîncurile oceanului. Tot felul de idei, una mai năstruşnică decît alta, îmi treceau prin minte. Mă găseam într-o asemenea stare sufletească încît, fermecat de minunile ce mi se perindau mereu pe dinaintea ochilor, nu m-aş fi mirat deloc dacă aş fi descoperit în fundul oceanului unul din oraşele submarine visate de căpitanul Nemo!

Drumul nostru se făcea din ce în ce mai luminos. O lumină albicioasă îşi împrăştia razele din vîrful unui munte înalt de vreo opt sute de picioare. Dar ceea ce zăream nu era decît răsfrîngerea luminii aceleia în cristalul straturilor de apă. Focarul luminos se afla de cealaltă parte a muntelui..

Căpitanul Nemo înainta fără şovăire prin labirintul pietros care brăzda fundul Atlanticului. El cunoştea bine drumul acesta întunecat. Fără îndoială că îl străbătuse de multe ori şi nu se putea rătăci. Îl urmam cu o încredere oarbă. Îmi părea un geniu al mărilor, şi, cînd mi-o lua înainte, îi admiram statura înaltă profilîndu-se pe fundul luminos al zării.

Pe la unu noaptea ne apropiarăm de primele povîrnişuri ale muntelui. Dar, ca să ajungem la ele, mai aveam de străbătut potecile încîlcite ale unui desiş uriaş.

Da! Un desiş de copaci morţi,