desfrunziţi, fără sevă, copaci mineralizaţi sub acţiunea apelor, străjuiţi ici şi colo de pini gigantici. Părea o mină de cărbuni, încă în picioare, ţinîndu-se cu rădăcinile de pămîntul prăbuşit, cu ramurile desenîndu-se ca o dantelă de hîrtie neagră pe fundul apelor. Închipuiţi-vă o pădure din Hartz căţărată pe coasta unui munte, dar o pădure înecată. Printre potecile ei pline de alge şi fucuşi, mişuna o întreagă lume de crustacei. Înaintam urcîndu-ne pe stînci, sărind peste trunchiuri răsturnate, rupînd lianele de mare ce se legănau de la un arbore la altul, înspăimîntînd peştii care zburau din creangă în creangă. Îmi urmam neobosita călăuză încîntat, aproape fără să mai simt oboseala.

Cum să descriu o asemenea privelişte? Cum să înfăţişez pădurea şi stîncile înecate în întunecimile sălbatice din adîncuri, deasupra cărora pîlpîiau lumini roşiatice, crescînd în oglindirea apelor! Urcam pe stînci care se prăvăleau în urma noastră, rostogol indu-se în mormane uriaşe, cu un zgomot de tunet. De o parte şi de alta se adînceau luminişuri largi, părînd a fi făcute de mîna omului, şi uneori mă aşteptam să-mi iasă înainte, fără de veste, vreun locuitor al ţinuturilor submarine.

Dar căpitanul Nemo înainta mereu. Nevoind să rămîn în urmă, mă sileam să merg aproape de el. Bastonul mă ajuta foarte mult. Un pas greşit ar fi fost primejdios pe potecile acelea mărginite de prăpăstii; dar mergeam cu încredere şi hotărîre, fără să simt ameţeala. Uneori săream peste vreo spărtură atît de adîncă, încît, dacă aş fi întîlnit-o pe uscat, în mijlocul gheţurilor, n-aş fi îndrăznit nici în ruptul capului să o trec; alteori mă încumetam să păşesc pe deasupra prăpăstiilor, peste trunchiuri de copaci prăbuşiţi. Nu mă uitam pe unde calc, fiindcă n-aveam ochi decît ca să admir frumuseţile sălbatice ale locurilor prin care treceam. Colo, stînci măreţe, plecîndu-se spre temeliile lor tăiate neregulat, păreau că sfidează legile echilibrului. Dintre genunchii de piatră le ţîşneau, ca sub o presiune nemaipomenită, arborii care le sprijineau şi care, la rîndul lor, se sprijineau pe stînci. Dincolo, turnuri ridicate de natură, cu metereze în vîrfuri, se înclinau pînă la un unghi pe care legile gravitaţiei nu le-ar fi încuviinţat pe uscat. Simţeam eu însumi diferenţa pricinuită de densitatea puternică a apei, cînd, cu toate hainele mele grele, casca de aramă şi tălpile de metal, mă căţăram pe povîrnişuri neînchipuit de abrupte, trecîndu-le, ca să zic aşa, cu uşurinţa unei capre negre! Îmi dau bine seama că ceea ce povestesc nu poate fi crezut. Dar întîmplările acestea au numai o aparenţă de neadevăr, ele sînt de fapt reale, de necontestat. N-a fost un vis. Am simţit şi am văzut totul cu propriii mei ochi.

După două ore de la plecarea de pe Nautilus, străbătusem zona împădurită şi vedeam înălţîndu-se la o sută de picioare deasupra capetelor noastre piscul întunecat al muntelui, profilîndu-se în lumina strălucitoare a povîrnişului din partea cealaltă. Ici-colo se înşirau cîţiva copăcei împietriţi, formînd zig-zaguri ameninţătoare. Peştii se înălţau în cîrduri la trecerea noastră, ca nişte păsări întîlnite pe neaşteptate în stuf. În coasta muntelui se deschideau scorburi de nepătruns, peşteri adînci, grote îmunecoase în fundul cărora auzeam cum se mişcă vietăţi înfricoşătoare. Îmi îngheţa sîngele în vine de cîte ori zăream vreo antenă uriaşă barîndu-mi drumul sau vreun cleşte înspăimîntător închizîndu-se cu zgomot în întunericul grotelor! În mijlocul întunericului străluceau mii de puncte luminoase: erau ochii crustaceilor gigantici, pitiţi în ascunzătorile lor, ai homarilor care se înălţau ca nişte lăncieri, mişcîndu-şi cleştii cu zgomot, ca şi cum s-ar fi ciocnit două săbii, erau ochii crabilor uriaşi care stăteau proptiţi ca tunurile pe afeturi şi ai caracatiţelor groaznice care-şi încolăceau tentaculele ca un mărăciniş de şerpi vii. În ce lume nefirească şi necunoscută mă aflam? Din ce ordin făceau parte articulatele acelea, care se serveau de stînci ca de o a doua carapace? Unde găsise natura taina vieţii lor vegetative şi de cîte secole trăiau ele astfel, în apele cele mai adînci ale oceanului?

Dar nu era timp de stat. Căpitanul Nemo, obişnuit cu vietăţile acelea fioroase, nici nu se mai uita la ele. Ajunsesem la primul podiş, unde mă aşteptau alte minunăţii. Acolo se zăreau ruini pitoreşti care tară îndoială că fuseseră făcute, cîndva, de mîna omului. Printre mormanele de pietre se desluşeau forme nelămurite de castele şi de temple, înveşmîntate de zoofite înflorite, construcţii pe care, în lipsa iederii, algele şi fucuşii le acopereau ca nişte mantii vegetale.

Ce fusese oare partea aceasta a globului, prăbuşită de cataclisme? Cine aşezase stîncile şi pietrele ca pe nişte temple din timpuri preistorice? Unde mă aflam şi încotro mă tîra voia căpitanului Nemo?

Aş fi vrut să-l întreb, dar fiindcă nu puteam, l-am oprit, apucîndu-l de braţ. El clătină capul şi-mi arătă ultimul pisc al muntelui, ca şi cum ar fi voit să-mi spună:

— Haide! Haide înainte!

L-am urmat cu o ultimă sforţare şi îndată am ajuns pe piscul care se înălţa cu vreo zece metri deasupra grămezilor de stînci.

Am privit povîrnişul pe care-l urcasem. Muntele se ridica numai cu şapte-opt sute de picioare deasupra văii, dar pe cealaltă parte, unde fundul oceanului era mult mai adînc, povîrnişul atingea de două ori înălţimea aceasta. În faţa ochilor mei se întindea, pînă departe, un cîmp larg, învăluit într-o lumină orbitoare. Mi-am dat seama că muntele pe care ne aflam era un vulcan.

Cu cincizeci de metri mai jos de pisc, în mijlocul unei ploi de pietre şi de zgură, un crater uriaş vărsa puhoaie de lavă, care se împrăştiau în cascade de foc în sînul apelor. Astfel, vulcanul, ca o faclă uriaşă, lumina cîmpul pînă în străfundurile zării.

Am spus despre craterul submarin că zvîrlea lavă şi nu flăcări, pentru că flăcările au nevoie de oxigenul din aer şi nu se pot aprinde în apă; dar riurile de lavă pot să se înfierbînte pînă la roşu, să învingă în luptă apa şi s-o vaporizeze apoi la atingerea ei. Curenţi repezi purtau gazele care se împrăştiau, iar puhoaiele de lavă alunecau pînă la poalele muntelui, semănînd cu revărsările Vezuviului pe un alt Torre del Greco.

Acolo, sub ochii mei, se iveau ruinele unui oraş — distrus,