năruit, cu acoperişurile prăvălite, cu templele prăbuşite, cu arcadele desfăcute, cu coloanele dărîmate la pămînt — ruine în care se mai simţeau încă proporţiile armonioase ale unui gen de arhitectură toscană. Mai departe se zăreau rămăşiţele unui apeduct uriaş; apoi, înălţimile năclăite ale unei acropole ale cărei forme aminteau de Parthenon; ici, urmele unui chei, ca şi cum vreun port antic ar fi adăpostit odinioară, la ţărmurile unui ocean dispărut, corăbiile comerciale şi triremele de război; dincolo, crestele prelungi ale unor ziduri năruite, străzi largi, pustii, un întreg Pompei îngropat sub apă, pe care căpitanul Nemo îl reînvia în faţa ochilor mei!

Unde mă aflam? Unde mă aflam? Voiam să ştiu cu orice preţ, voiam să vorbesc, voiam să-mi smulg casca de aramă care îmi acoperea capul.

Dar căpitanul Nemo, venind spre mine, mă opri cu un semn. Apoi ridică de jos o piatră cretoasă, şi, apropiindu-se de o stîncă de bazalt negru, scrise un singur cuvînt:

ATLANTIDA

M-am luminat dintr-o dată! Atlantida, vechea Meropidă despre care vorbeşte Teopomp, Atlantida lui Platon, continentul acesta în a cărui existenţă Origen, Porphir, Jamblique, d'Anville, Malte-Brun şi Humboldt nu credeau, socotindu-i dispariţia drept o legendă, continentul acesta în a cărui existenţă au crezut Possidonius, Pliniu, Amian-Marcellinus, Tertulian, Engel, Sherer, Tournefort, Buffon şi d'Avezac se afla înaintea ochilor mei cu mărturia de nezdruncinat a catastrofei sale! Acesta era deci ţinutul înghiţit de ocean, care existase în afara Europei, Asiei şi Libiei, dincolo de Coloanele lui Hercule, unde trăia puternica seminţie a atlanţilor, împotriva cărora au purtat grecii vechi cele dintîi războaie!

Platon însuşi este istoricul care, în scrierile sale. a depus drept mărturii unele fapte din timpurile acelea eroice. Iar dialogul dintre Timeu şi Critias, în care Platon aminteşte de Atlantida, i-a fost inspirat, ca să zic aşa, de poetul şi legiuitorul Solon. Într-o zi, Solon stătea la sfat cu cîţiva bătrîni înţelepţi din Sais, oraş care încă de pe atunci avea o vechime de opt sute de ani, după cum arătau analele săpate pe pereţii sacri ai templelor. Unul dintre bătrînii aceia povesti istoria unui alt oraş, cu o mie de ani mai vechi decît Sais. Această primă cetate ateniană, veche de cînd lumea, fusese cucerită şi distrusă în bună parte de către atlanţi. Atlanţii, povestea bătrînul din Sais, trăiseră pe un continent uriaş, mai mare decît Africa şi Asia luate laolaltă şi care se întindea pe un pămînt cuprins între 12° şi 14° latitudine nordică! Ei stăpîneau pînă şi Egiptul şi voiau să cucerească cetăţile greceşti, dar au fost siliţi să dea înapoi în faţa împotrivirii înverşunate a elinilor. Se scurseră veacuri. Veni apoi un cataclism cu potop şi cutremure de pămînt. O zi şi o noapte au fost de ajuns ca să dispară de pe faţa pămîntului întreaga Atlantida, ale cărei piscuri înalte, Madera, Azorele, Canarele şi insulele Capului Verde, mai răsar încă deasupra apelor.

Inscripţia căpitanului Nemo îmi adusese în minte toate amintirile acestea istorice. Aşadar, mînat de cea mai ciudată întîmplare, păşeam pe unul din munţii continentului scufundat, pipăiam cu mîinilc ruinele acelea vechi de mii de veacuri, din vremea erelor geologice! Călcam chiar pe locuri prin care trecuseră contemporanii primului om! Striveam sub tălpile mele grele scheletele animalelor preistorice pe care arborii, acum pietrificaţi, le adăpostiseră odinioară la umbra frunzişului lor!

Ah! De ce n-aveam vreme de ajuns! As fi voit să cobor povîrnişurile repezi ale muntelui, să cutreier tot continentul acela uriaş, care fără îndoială lega Africa de America, şi să cercetez marile oraşe clădite înaintea potopului. Poate că acolo, sub ochii mei, se înălţase de mult cetatea Makhimos cea războinică, sau cucernica Eusebes, ai căror locuitori uriaşi trăiau secole întregi şi aveau destulă putere ca să ridice lespezile enorme care şi acum mai rezistau apelor. Poate că, într-o zi, vreo nouă erupţie va aduce iar la suprafaţa valurilor ruinele scufundate, în regiunea aceasta oceanică au fost semnalaţi numeroşi vulcani submarini, şi multe corăbii, navigînd deasupra apelor zbuciumate, au simţit zguduituri înfricoşătoare. Unii au auzit zgomote înăbuşite ce vesteau lupta elementelor din adîncuri, alţii au cules din valuri cenuşă vulcanică. Tot solul, pînă la Ecuator, e încă frămîntat de forţele plutonice. Şi cine ştie dacă într-o epocă îndepărtată nu vor apărea, deasupra Atlanticului, munţi din care vor ţîşni flăcări, născuţi din revărsările vulcanice si din păturile de lavă care se depun necontenit!În timp ce mă gîndeam la toate acestea. Încercînd să nu scap nici unul din amănuntele acelei privelişti măreţe, căpitanul Nemo, sprijinit de o coloană sfărîmată şi năpădită de plante, rămăsese ca împietrit, pierdut într-o visare adîncă. Se gîndea oare la generaţiile dispărute, cerîndu-le să-i dezvăluie taina destinului omenesc? Aici era locul unde venea să-şi reîmprospăteze forţele, retrăind străvechi amintiri istorice, omul acesta ciudat care fugise de viaţa modernă? Ce n-aş fi dat să-i cunosc gîndurile, să i le împărtăşesc, să i le înţeleg!

Am stat astfel o oră întreagă, contemplînd nesfîrşita cîmpie luminată de strălucirea lavei, care căpăta uneori o intensitate uimitoare. Fierberea lăuntrică zguduia scoarţa muntelui. Apele făceau să se audă şi mai limpede zgomotele adînci însoţite de ecouri puternice, în acelaşi timp, se ivise prin pînza apelor luna, aruncînd cîteva raze palide deasupra continentului scufundat. N-a fost decît o licărire, de o frumuseţe cu neputinţă de zugrăvit. Căpitanul se ridică, mai privi pentru ultima oară întinderea, apoi îmi făcu semn să-l urmez.

Am coborît repede muntele. După ce am trecut de pădurea împietrită, am zărit farul de pe Nautilus strălucind ca o stea. Căpitanul porni drept spre el şi am ajuns împreună pe bord în clipa în care primele licăriri ale zorilor albeau valurile oceanului.

 

 

 

 

Capitolul X CĂRBUNELE SUBMARIN

 

A doua zi, 20 februarie, mă trezii tîrziu, pe la unsprezece, din pricina oboselii din timpul nopţii. M-am îmbrăcat în grabă, nerăbdător să aflu direcţia lui Nautilus. Instrumentele arătau că înaintam mereu spre sud, cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, la o adîncime de o sută de metri.

Peste cîtăva vreme veni şi Conseil în salon. I-am povestit călătoria noastră nocturnă, şi, fiindcă obloanele mai erau încă deschise, a putut să vadă şi el o parte din continentul scufundat.

Nautilus, plutind la