numai zece metri deasupra pămîntului Atlantidei, gonea ca un balon dus de vînt deasupra cîmpiilor terestre; stînd la ferestrele salonului, ni se părea că sîntem nişte călători într-un vagon al unui tren rapid. Prin faţa ochilor ni se perindau stînci cioplite în forme nemaivăzute şi păduri de arbori trecuţi din regnul vegetal în cel animal, ale căror siluete neclintite se strîmbau sub valuri. Mormanele de pietre, pitite în covoare de axidii şi de anemone sau împodobite cu lungi hidrofite verticale, cît şi blocurile de lavă răsucite nefiresc stăteau mărturie a furiei erupţiilor plutonice. În timp ce priveliştile acelea ciudate străluceau în lumina farurilor noastre. Îi povestii lui Conseil istoria atlanţilor. Îi povestii luptele eroice purtate şi-i înfăţişai problema existenţei Atlantidei ca pe un fapt ce nu mai putea fi pus la îndoială. Dar Conseil părea că se gîndeşte în altă parte şi că nu mă prea ascultă. Am înţeles îndată nepăsarea lui faţă de problemele istorice. Într-adevăr, privirile îi erau atrase de o sumedenie de peşti, şi atunci cînd îi avea în faţă, pierdut în noianul clasificării, uita pe ce lume trăieşte. În asemenea împrejurări, n-am putut face altceva decît să-l urmez, reluînd, alături de el, studiile noastre ihtiologice.

Dealtfel, peştii aceia ai Atlanticului nu se deosebeau mult de cei pe care-i studiasem pînă atunci.

Dar pe cînd cercetam feluriţii reprezentanţi ai faunei marine, nu mă mai săturam privind văile Atlantidei. Uneori neregularităţile fundului oceanic îl sileau pe Nautilus să-şi încetinească viteza şi să se strecoare cu îndemînarea unui cetaceu printre trecătorile strîmte ale colinelor. Dacă labirintul devenea prea încîlcit, submarinul se înălţa ca un balon, apoi, după ce trecea piedica, îşi relua mersul la numai cîţiva metri deasupra solului. Minunată şi încîntătoare călătorie, semănînd cu o plimbare aerostatică, de care o deosebea doar faptul că Nautilus se supunea cu desăvîrşire mîinii cîrmaciului său!

Pe la patru după-amiază, terenul, care pînă atunci fusese milos şi acoperit de crengi mineralizate, începu să se schimbe încetul cu încetul: deveni mai stîncos, părînd presărat cu conglomerate, cu tufuri bazaltice şi urme de lavă şi de obsidian sulfuros. Mă gîndeam că după şesurile lungi vor urma în curînd munţii şi, într-adevăr, cînd Nautilus făcu unele mişcări, am văzut spre sud un fel de zid înalt care părea că acoperă orice ieşire. Pesemne că era un continent sau măcar o insulă, fie una dintre insulele Canare, fie una dintre insulele Capului Verde. Poziţia vasului nefiind însemnată — poate dinadins — nu ştiam unde ne aflăm. În orice caz, zidul mi se părea că trebuie să fie marginea Atlantidei, din care nu străbătusem decît o părticică. Îmi continuai observaţiile şi în timpul nopţii. Rămăsesem singur, fiindcă Conseil plecase să se culce în cabina lui. Încetinindu-şi mersul, Nautilus sălta pe deasupra colinelor învăluite în umbră cînd atingîndu-le, ca şi cum ar fi vrut să se aşeze pe ele, cînd ridicîndu-se la suprafaţa valurilor. Prin cristalul apelor se vedeau cîteva constelaţii strălucitoare, dintre care am recunoscut cele cinci sau şase stele zodiacale care vin după Orion.

Aş fi rămas încă multă vreme în faţa ferestrei ca să admir marea şi cerul, dacă nu s-ar fi închis obloanele. În clipa aceea, Nautilus ajunsese la poalele zidului. Cum avea să iasă de acolo, nu puteam ghici. M-am dus în camera mea. Nautilus stătea nemişcat. Adormii cu gîndul să mă scol peste cîteva ore, dar nu m-am putut trezi decît a doua zi la ora opt. Am intrat atunci în salon şi, privind manometrul, îmi dădui seama că Nautilus pluteşte la suprafaţa oceanului. Dealtfel, se auzi curînd şi zgomot de paşi deasupra, pe punte.

Cu toate acestea, nici o clătinare de val nu legăna vasul. M-am urcat pînă aproape de punte. Capacul era deschis. Am scos capul, dar în loc să dau de lumina zilei, m-am pomenit înconjurat de un întuneric de nepătruns. Unde ne aflam? Mă înşelasem? Să nu fi trecut încă noaptea? Nu se vedea totuşi nici o stea, iar bezna era cu mult mai neagră decît întunericul nopţii. Nu ştiam ce să cred, cînd deodată cineva mă întrebă:

— Dumneavoastră sînteţi, domnule profesor ?

— Ah! Domnule căpitan! Unde ne aflăm?

— Sub pămînt, domnule profesor.

— Sub pămînt? strigai eu. Şi Nautilus mai pluteşte?

— Pluteşte.

— Nu înţeleg...

— Aşteptaţi cîteva clipe. Farul se va aprinde îndată şi dacă vă plac situaţiile limpezi, veţi fi mulţumit.

Mă suii pe punte şi aşteptai. Întunericul era atît de adînc, încît nu-l vedeam nici măcar pe căpitanul Nemo. Dar, uitîndu-mă spre zenit, exact deasupra capului meu, mi se păru că întrevăd o licărire, un fel de semiîntuneric, străbătînd printr-o scobitură rotundă. În clipa aceea farul se aprinse şi lucirea lui orbitoare întunecă geana de lumină de deasupra.

După ce am închis o clipă ochii, orbiţi de puterea luminii, mă uitai în jurul meu. Nautilus plutea pe lîngă un mal, zidit ca un chei. Marea în care se oprise era un fel de lac, închis într-un cerc de ziduri, cu diametrul de două mile, adică avînd vreo şase mile de jur împrejur. Nivelul lacului — după cum arăta manometrul — nu putea fi decît cel exterior, fiindcă trebuia neapărat să existe o comunicaţie între lac şi mare. Pereţii înalţi, aplecaţi spre bază, se rotunjeau formînd un fel de pîlnie răsturnată, a cărei înălţime atingea cinci sau şase sute de metri. În vîrf se deschidea scobitura rotundă prin care zărisem licărirea datorită, fără îndoială, luminii zilei. Înainte de a cerceta mai cu atenţie aşezarea grotei aceleia uriaşe, înainte de a mă întreba dacă e făcută de natură sau de mîna omului, m-am îndreptat spre căpitanul Nemo.

— Unde sîntem? îl întrebai.

— În mijlocul unui vulcan stins, îmi răspunse el; un vulcan înecat de apele mării, în urma unor cutremure. În timp ce dumneavoastră dormeaţi, Nautilus a pătruns în lacul acesta printr-un canal natural, deschis la zece metri sub valurile oceanului. Aici e portul său, un port sigur, tainic şi la adăpostul tuturor vînturilor! Dacă puteţi, găsiţi-mi pe ţărmurile continentelor sau insulelor dumneavoastră o radă asemănătoare cu adăpostul acesta sigur împotriva furiei uraganelor.

— Aici într-adevăr sînteţi în siguranţă, domnule căpitan. Cine v-ar putea urmări în inima unui