— E craterul vulcanului. Un crater odinioară plin de lavă, vapori şi flăcări, prin care acum pătrunde aerul înviorător pe care-l respirăm.

— Dar ce munte vulcanic e acesta? întrebai eu.

— E un munte situat pe una din numeroasele insule cu care-i presărat oceanul. O stîncă oarecare pentru vapoare; pentru noi însă este o adevărată peşteră uriaşă. Am descoperit-o printr-o întîmplare; o întîmplare fericită însă.

— Oare n-ar putea coborî cineva prin gura craterului?

— Nu, domnule profesor. Pînă la o sută de picioare spre baza interioară a muntelui mai merge, dar de la o sută de picioare pereţii au asemenea povîrnişuri încît sînt de netrecut.

— Văd, domnule căpitan, că natura vă ajută totdeauna şi pretutindeni. Vă aflaţi în siguranţă pe lacul acesta şi nimeni nu poate intra aici. Nu înţeleg însă la ce vă trebuie un adăpost? Doar, Nautilus n-are nevoie de port!

— Aşa e, domnule profesor, dar are nevoie de electricitate ca să se mişte, de elemente care să-i dea electricitatea, de sodiu ca să-i alimenteze elementele, de cărbune ca să facă sodiul şi de o mină din care să se scoată cărbunele. Or, tocmai în locurile acestea, marea acoperă păduri întregi, înecate încă din timpurile geologice şi care sînt acum, pentru noi, o mină nesecată de cărbuni.

— Aşadar, domnule căpitan, oamenii dumneavoastră lucrează aici ca mineri.

— Da, domnule profesor. Minele de aici se întind, ca şi cele de la Newcastle, pe sub valuri. Oamenii mei, îmbrăcaţi în haine de scafandru, cu tîrnăcopul şi hîrleţul în mină, scot de aici cărbunele, pe care altfel ar trebui să-l iau din minele de pe continente. Iar cînd ard combustibilul pentru fabricarea sodiului, fumul care iese prin crater face ca muntele să semene cu un vulcan în activitate.

— Îi vom vedea la lucru pe tovarăşii dumneavoastră?

— De data asta nu, fiindcă mă grăbesc să continui ocolul submarin al lumii. De aceea mă voi mulţumi cu rezervele de sodiu pe care le mai am aici. Vom rămîne aici o zi, adică timpul de care e nevoie ca să urcăm sodiul pe bord, apoi ne vom urma călătoria. Aşa că, dacă doriţi să vizitaţi grota şi să faceţi înconjurul lacului, folosiţi ziua aceasta, domnule Aronnax.

I-am mulţumit căpitanului şi m-am dus să-i caut pe cei doi tovarăşi ai mei. Ei nu ieşiseră încă din cabină. Îi rugai să mă întovărăşească pe punte, fără să le spun unde ne aflam. Lui Conseil, care nu se mira niciodată de nimic, i se păru tot atît de firesc să se trezească sub un munte, pe cît i se păruse de firesc să adoarmă sub apă. Ned Land însă avea un singur gînd: să cerceteze grota ca să găsească vreo ieşire.

După ce am mîncat, pe la ora zece am coborît pe mal.

— Iată-ne din nou pe pămînt! spuse Conseil.

— Asta nu se cheamă «pămînt», îi răspunse canadianul, şi nici nu ne aflăm «pe el», ci «sub el». Între pereţii muntelui şi apa lacului se întindea un mal nisipos, care în locul cel mai lat avea cinci sute de picioare. Pe malul aceia se putea face uşor înconjurul lacului. Dar baza pereţilor înalţi era formată dintr-un sol frămîntat pe care zăceau, într-o îngrămădire pitorească, blocuri vulcanice şi pietre ponce uriaşe, pe care flăcările subterane le acoperiseră cu un smalţ lucios ce scînteia în lumina farului. Sub paşii noştri, pulberea de mica de pe ţărm zbura ca un nor de scîntei.

Solul se ridica tot mai mult, cu cît ne îndepărtam de apă. Curînd ajunserăm la nişte dîmburi lungi şi întortocheate, adevărate urcuşuri, pe care ne-am putut căţăra; dar a trebuit să păşim cu băgare de seamă, fiindcă piciorul aluneca pe trahitele acelea sticloase, neunite între ele şi făcute din cristale de silicat şi cuarţ. Natura vulcanică a grotei se vădea pretutindeni; le atrasei atenţia tovarăşilor mei asupra acestui lucru.

— Vă puteţi închipui, îi întrebai eu, cum era pîlnia asta atunci cînd se umplea de lavă clocotită şi cînd nivelul lichidului incandescent se ridica pînă la deschizătura muntelui, ca fonta pe pereţii unui cuptor?

— Îmi închipui cît se poate de bine, răspunse Conseil. Dar domnul ar putea să-mi spună de ce uriaşul topitor şi-a oprit munca şi cum se face că acum în locul cuptorului sînt apele liniştite ale unui lac?

— După cîte s-ar părea, dragă Conseil, vreo zguduire lăuntrică a deschis în apele oceanului canalul pe care a trecut şi Nautilus. Atunci, apele au năvălit înăuntrul muntelui. O luptă înspăimîntătoare s-a dat între cele două elemente, luptă care a luat sfîrşit cu victoria lui Neptun. Dar secole nenumărate s-au scurs pînă ce vulcanul înecat a devenit o grotă liniştită.

— Foarte bine, spuse Ned Land. N-am nimic împotriva explicaţiei acesteia, numai că îmi pare rău pentru noi, că deschizătura de care vorbiţi nu s-a făcut deasupra nivelului mării.

— Păi, dragă Ned, îl luă în primire Conseil, dacă trecerea n-ar fi fost submarină. Nautilus n-ar fi putut pătrunde prin ea.

— Şi mai am să adaug, meştere Land, că apele n-ar fi năvălit sub munte, iar vulcanul ar fi rămas vulcan. Aşa că n-are de ce să-ţi pară rău.

Urcam mereu. Dîmburile erau din ce în ce mai abrupte şi mai înguste. Uneori dădeam de şanţuri adînci peste care trebuia să sărim, alteori ne tîram pe genunchi sau pe burtă şi ocoleam povîrnişurile ca să trecem peste crestele ascuţite. Dar dibăcia lui Conseil şi forţa canadianului învinseră toate piedicile. La vreo treizeci de metri înălţime, natura solului începu să se schimbe. Drumul rămase însă la fel de anevoios. Bazalturile negre înlocuiau acum conglomeratele şi trahitele; aici se formaseră prisme regulate, exemple minunate de arhitectură naturală, asemeni unor coloane care susţineau arcadele bolţii uriaşe. Între bazalturi şerpuiau fluvii împietrite de lavă răcită, încrustate cu fişii bituminoase, iar pe alocuri se întindeau covoare largi de sulf. Lumina zilei, care pătrundea acum cu putere prin craterul de sus, scălda într-un luciu palid resturile vulcanice, îngropate pentru totdeauna în inima stinsă a muntelui.

Mai sus cu vreo două sute cincizeci de picioare a trebuit să ne oprim, în faţa noastră se