supăraţi! Sunt prietenul lui şi, prin urmare, sunt şi prietenul dumneavoastră. Aşa vreau eu... Am presimţit asta... anul trecut, am avut un moment... De fapt, n-am presimţit nimic, fiindcă dumneavoastră aţi picat din cer. Şi poate că la noapte nici n-o să dorm... Zosimov ăsta se temea mai adineauri să nu înnebunească... De asta, vedeţi, nu trebuie să fie enervat...

— Vai de mine! strigă mama.

— Chiar doctorul v-a spus asta? întrebă speriată Avdotia Romanovna.

— A spus, dar nu-i aşa, nici vorbă să fie aşa. I-a dat şi o doctorie, un praf, am văzut cu ochii mei, dar tocmai atunci aţi venit dumneavoastră... Eh!... Era mai bine dacă veneaţi mâine! Am făcut bine că am plecat. Iar peste o oră o să vă dea raportul despre absolut tot chiar Zosimov. Mai bine, că el nu-i beat! Şi nici eu n-o să mai fiu... De ce-oi fi băut în aşa hal? Fiindcă m-au atras în discuţiile lor, blestemaţii! Şi mă jurasem că nu mă mai amestec în discuţii!... Debitează nişte aiureli! Era cât pe-aci să sar la bătaie! L-am lăsat pe unchiu-meu să facă pe gazda... Dacă vreţi să mă credeţi, ei cer omului să nu mai aibă deloc personalitate, asta li se pare foarte şic! Orice, numai să nu mai fii tu însuţi, să semeni cât mai puţin cu tine! Ăsta e pentru ei cel mai mare progres. Barem aiurelile alea de-ar fi ieşit din mintea lor, dar....

— Ascultaţi, îl întrerupse timid Pulheria Alexandrovna, însă asta nu făcu decât să pună gaz pe foc.

— Dar ce credeţi? strigă Razumihin pe un ton şi mai ridicat. Credeţi că de asta mi-e mie, că mint? Nici pomeneală! Chiar îmi place să-i aud minţind! Este singurul privilegiu pe care îl au oamenii faţă de toate celelalte vieţuitoare. Prin greşeală ajungi la adevăr. De asta şi sunt om, pentru că greşesc. Nu ajungi la nici un adevăr dacă nu greşeşti mai înainte măcar de paişpe ori, dacă nu chiar de o sută patruzeci, lucru onorabil în felul lui; dar noi nu suntem în stare să scornim nici măcar o minciună din capul nostru! Dacă tot minţi, cel puţin fă-o în felul tău, iar atunci te şi pup. O minciună originală e un lucru aproape mai bun decât un adevăr împrumutat de la altul; în primul caz eşti om, în al doilea eşti doar un papagal! Adevărul nu fuge, dar poate ţi-ai bătut viaţa-n cuie; au fost cazuri. Ce suntem noi acum? Toţi, toţi fără excepţie, fie că-i vorba despre ştiinţă, dezvoltare, gândire, invenţii, idealuri, dorinţe, liberalism, judecată, experienţă şi aşa mai departe, suntem doar nişte preşcolari. Ne-am învăţat şi ne place să gândească alţii pentru noi. Nu-i aşa? N-am dreptate? zbieră Razumihin scuturând şi strângând mâinile celor două doamne. Spuneţi, aşa e?

— O, Doamne, nu ştiu, zise biata Pulheria Alexandrovna.

— Aşa e, aşa e... deşi nu vă împărtăşesc întru totul părerea, adăugă serioasă Avdotia Romanovna şi scoase pe loc un ţipăt, atât de tare îi fusese strânsă mâna de data asta.

— Aşa e? Spuneţi că e aşa? Ei, atunci, dumneavoastră... dumneavoastră..., strigă el în culmea fericirii, ... sunteţi un izvor de bunătate, de puritate, de înţelepciune şi de... perfecţiune! Daţi-mi mâna, daţi-mi-o... daţi-mi-o şi dumneavoastră, vreau să vă sărut mâinile aici, acum, în genunchi!

Îngenunche în mijlocul trotuarului, din fericire pustiu la ora aceea.

— Încetaţi, vă rog, ce faceţi? strigă speriată de-a binelea Pulheria Alexandrovna.

— Ridicaţi-vă, ridicaţi-vă! zise Dunia râzând, dar nu fără îngrijorare.

— Pentru nimic în lume, până nu-mi daţi mâinile! Aşa, ei, acum gata, m-am ridicat, să mergem! Sunt un biet nătărău, cu totul nevrednic de dumneavoastră, şi mai sunt şi beat pe deasupra, mi-e ruşine... Nu sunt demn să vă iubesc, dar să se plece în faţa dumneavoastră este datoria oricui, dacă nu-i o vită încălţată! Şi eu mă plec... Păi şi camerele în care staţi, chiar dacă-ar fi numai pentru ele, tot a avut dreptate Rodion când l-a dat afară pe Piotr Petrovici al dumneavoastră! Cum a îndrăznit să vă lase să staţi în asemenea camere? E scandalos! Ştiţi cine vine să stea aici? Doar îi sunteţi logodnică! Că îi sunteţi logodnică, nu? Ei bine, atunci vă spun eu că, după toate astea, logodnicul dumneavoastră e un ticălos!

— Ascultaţi, domnule Razumihin, dumneavoastră uitaţi..., începu Pulheria Alexandrovna.

— Da, da, aveţi dreptate, am uitat, ruşine să-mi fie! îşi luă seama Razumihin. Dar... dar... nu trebuie să vă supăraţi pe mine că vorbesc aşa! Fiindcă o spun din inimă şi nu ca să... hm... ar fi o mârşăvie... într-un cuvânt, nu pentru că vă... hm... bun, fie ce-o fi, nu spun de ce, nu îndrăznesc... Dar ne-am dat seama cu toţii mai devreme, de cum a intrat, că omul ăsta nu e de-al nostru. Nu fiindcă a venit frizat şi nu fiindcă s-a grăbit să arate cât e de deştept, ci fiindcă e o iscoadă şi un speculant; fiindcă e zgârcit ca un jidov şi e un măscărici, iar lucrul ăsta se vede. Credeţi că e deştept? Nu, e prost ca noaptea! Credeţi că e pe potriva dumneavoastră? Dumnezeule mare! Vedeţi, doamnelor, se opri el brusc în timp ce urcau deja scara spre camere, or fi ei toţi beţi acolo la mine, dar sunt toţi cinstiţi şi, chiar dacă batem câmpii, că şi mie mi se mai întâmplă, ajungem până la urmă şi la adevăr, fiindcă drumul nostru e nobil, pe când Piotr Petrovici nu merge pe un drum cinstit. Chiar dacă i-am înjurat adineauri de mama focului, îi stimez pe toţi; până şi pe Zametov, nu, pe el nu-l stimez, dar îl iubesc, că-i un mucos! Până şi pe dobitocul ăla de Zosimov, că