e cinstit şi îşi cunoaşte meseria... Dar gata, totul e spus şi iertat. E iertat, nu? Bun, să mergem. Ştiu coridorul ăsta, am mai fost pe-aici; uite colo, la camera trei, a fost un scandal... La ce cameră staţi? La opt? Să vă zăvorâţi peste noapte şi să nu daţi drumul la nimeni. Peste un sfert de ceas mă întorc cu noutăţi şi peste încă jumate de ceas cu Zosimov, o să vedeţi! Fug, rămâneţi cu bine!

— Doamne Dumnezeule, Dunecika, oare ce-o să se mai întâmple? întrebă Pulheria Alexandrovna, întorcându-se speriată şi neliniştită către fiica sa.

— Linişteşte-te, mamă, răspunse Dunia scoţându-şi pălăria şi pelerinuţa. Însuşi Dumnezeu ni l-a trimis pe acest domn, chiar aşa ameţit cum era. Ne putem bizui pe el, te asigur. După tot ce a făcut până acum pentru fratele meu...

— Ah, Dunecika, Dumnezeu ştie dacă o să vină! Cum de-am fost în stare să-l las pe Rodea!... Cum îmi închipuiam eu că-l găsesc şi cum l-am găsit! Cât de aspru a fost, parcă nu l-ar fi bucurat venirea noastră...

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Nu, nu-i aşa, mamă. Nu l-ai văzut, fiindcă ai plâns întruna. E nervos, pentru că-i grav bolnav, de-aici se şi trag toate.

— Of, boala asta! Cine ştie ce s-o mai întâmpla! Şi cum a vorbit cu tine, Dunia! zise mama uitându-se cu sfială în ochii fiicei, pentru a-i citi gândurile, dar liniştită deja pe jumătate de faptul că Dunia îi lua totuşi apărarea fratelui ei, ceea ce însemna că îl iertase. Sunt sigură că mâine îşi schimbă gândurile, adăugă ea iscodind-o.

— Iar eu sunt sigură că mâine o să spună acelaşi lucru... în privinţa asta, i-o tăie Avdotia Romanovna, încheind în felul ăsta discuţia, şi fiindcă era vorba de o chestiune delicată, Pulheria Alexandrovna se temu să mai stăruie.

Dunia se apropie şi îşi sărută mama. Aceasta o strânse tare în braţe, fără să scoată o vorbă. După aceea, pradă neliniştii, se aşeză să aştepte întoarcerea lui Razumihin, urmărind-o cu sfială pe Dunia, care aştepta şi ea, plimbându-se dintr-un capăt în altul al odăii cu braţele încrucişate pe piept, cufundată în gânduri. Să se plimbe îngândurată încolo şi-ncoace era un obicei al Avdotiei Romanovna de fiecare dată când o frământa ceva şi maică-sa se temea întotdeauna s-o tulbure.

Razumihin, înfierbântat de băutură, era fără îndoială ridicol în pasiunea lui subită pentru Avdotia Romanovna, dar privind-o cum se plimba prin cameră cu braţele încrucişate, tristă şi îngândurată, poate că mulţi l-ar fi înţeles şi nu ar mai fi pus-o pe seama stării cu totul ieşite din comun în care se afla. Avdotia Romanovna era de o frumuseţe uluitoare: înaltă, foarte bine făcută, puternică şi sigură pe ea, lucru care răzbătea din orice gest al ei, fără să-i ştirbească în vreun fel gingăşia şi graţia mişcărilor. Semăna la chip cu fratele ei, dar despre ea se putea spune că e frumoasă. Avea părul blond închis, însă de o nuanţă ceva mai deschisă decât al fratelui ei, şi ochii aproape negri, strălucitori, mândri şi uneori, pentru câteva clipe, nespus de blânzi. Era palidă, dar nu avea o paloare bolnăvicioasă: faţa îi strălucea de sănătate şi de prospeţime. Gura era cam mică, iar buza de jos, proaspătă şi roşie, ieşea puţin în afară, împreună cu bărbia, însă acesta era singurul cusur al chipului ei minunat, care îi dădea de altfel multă personalitate şi un soi de aroganţă. Expresia feţei sale era întotdeauna mai mult serioasă şi gânditoare decât veselă; în schimb, cât de bine i se potriveau acestei feţe zâmbetul sau râsul vesel, tineresc, fără reţineri. E de înţeles că Razumihin înflăcărat, sincer, naiv, onest, voinic precum vitejii din bâline şi totodată cherchelit, care nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva, şi-a pierdut capul de la prima privire. Pe deasupra întâmplarea a făcut, parcă înadins, să o vadă prima dată pe Dunia în momentul acela minunat când chipul îi era transfigurat de iubirea pentru fratele ei şi de bucuria revederii. Pe urmă a mai văzut cum i-a tremurat buza de jos de indignare la dispoziţiile dure, necuviincioase şi nerecunoscătoare ale fratelui ei – şi asta l-a dat gata.

De altfel, spusese adevărul când, mai devreme, pe scară, ameţit de băutură, lăsase să-i scape că excentrica gazdă a lui Raskolnikov, Praskovia Pavlovna, avea să fie geloasă nu numai pe Avdotia Romanovna, ci poate chiar şi pe Pulheria Alexandrovna, din pricina lui. Căci, în ciuda faptului că Pulheria Alexandrovna avea deja patruzeci şi trei de ani, chipul ei mai păstra urmele frumuseţii de odinioară, părând mult mai tânăr, lucru care se întâmplă aproape întotdeauna cu femeile care şi-au păstrat până la bătrâneţe sufletul senin, impresiile vii şi inima cinstită şi curată. Să adăugăm, în paranteză, că a păstra toate acestea este singura cale de a nu-ţi pierde frumuseţea nici la bătrâneţe. Părul începuse să-i încărunţească şi să se rărească, riduri mici, ca nişte raze, îi apăruseră de mult în jurul ochilor, obrajii îi erau căzuţi şi supţi din pricina grijilor şi a durerii, însă cu toate acestea chipul ei era minunat. Era portretul Dunecikăi, după douăzeci de ani şi fără buza de jos ieşită în afară. Pulheria Alexandrovna era sensibilă, fără să cadă în sentimentalism, timidă şi îngăduitoare, dar numai până la o anumită limită: putea să treacă multe cu vederea şi să accepte multe, chiar lucruri care nu se potriveau cu părerile ei, însă exista întotdeauna o limită dictată de cinste, de reguli şi convingeri peste care nimic nu ar fi putut-o sili să treacă vreodată.

Exact după douăzeci de minute de la plecarea lui Razumihin, se auziră două bătăi uşoare, dar grăbite, în uşă: tânărul se întorsese.

— Nu intru, n-am timp! spuse repede când îi deschiseră uşa. Doarme dus,