liniştit, asta-i grozav, dea Domnul să doarmă vreo zece ceasuri. Nastasia e cu el; i-am poruncit să nu se mişte de-acolo până nu mă-ntorc eu. Acuşi îl aduc pe Zosimov să vă dea raportul şi pe urmă mergeţi la culcare; văd că sunteţi epuizate.

Apoi se depărtă în fugă pe coridor.

— Ce tânăr descurcăreţ şi... devotat! exclamă Pulheria Alexandrovna în culmea bucuriei.

— Pare a fi un om de toată isprava, răspunse cu căldură în glas Avdotia Romanovna, începând să se plimbe iarăşi înainte şi-napoi prin odaie.

După vreun ceas auziră din nou paşi pe coridor şi apoi altă bătaie în uşă. De data asta, aşteptaseră amândouă absolut încrezătoare în promisiunea lui Razumihin şi, într-adevăr, acesta izbutise să vină cu doctorul. Zosimov se învoise imediat să abandoneze petrecerea şi să se ducă să-l vadă pe Raskolnikov, însă încoace venise fără tragere de inimă şi cu o mare doză de neîncredere, căci nu punea nici un temei pe ce spunea Razumihin, care era beat. Dar nu numai că îşi linişti pe dată amorul-propriu, ci se simţi chiar măgulit: îşi dădu seama că era într-adevăr aşteptat ca un oracol. Stătu doar zece minute, însă reuşi să o convingă şi să o liniştească pe deplin pe Pulheria Alexandrovna. Vorbi cu multă compasiune, însă în acelaşi timp cu reţinerea şi cu marea seriozitate a unui doctor de douăzeci şi şapte de ani aflat la o consultaţie importantă, fără să se abată câtuşi de puţin de la subiect şi fără să lase să se vadă nici cea mai mică dorinţă de a intra în relaţii mai apropiate şi mai familiare cu cele două doamne. Remarcând încă de când intrase frumuseţea orbitoare a Avdotiei Romanovna, se strădui de la începutul şi până la sfârşitul vizitei să o ignore, adresându-se numai Pulheriei Alexandrovna, ceea ce îi procură o imensă satisfacţie lăuntrică. Despre bolnav spuse că pentru moment găsea starea lui foarte satisfăcătoare. Potrivit observaţiilor sale, boala pacientului avea, pe lângă situaţia materială precară din ultimele luni, şi unele cauze morale, „este, ca să spunem aşa, produsul mai multor influenţe morale şi materiale complexe, al unor frământări, temeri, griji, idei... şi aşa mai departe“. Observând între timp că Avdotia Romanovna îl asculta cu deosebită atenţie, Zosimov începu să dezvolte această temă. Dar la întrebarea neliniştită şi timidă a Pulheriei Alexandrovna dacă „ar exista unele suspiciuni de nebunie“, răspunse cu un zâmbet calm şi sincer că i-au fost exagerate cam mult cuvintele; că se observă, fără îndoială, la bolnav o anumită idee fixă, ceea ce indică o monomanie, iar el, Zosimov, este acum foarte preocupat de acest extrem de interesant capitol al medicinei, însă nu trebuie uitat faptul că, mai până astăzi, bolnavul a delirat şi... şi, desigur, venirea rudelor sale îl va întrema, îl va distrage şi va avea un efect salvator – „numai să poată fi evitate noi şocuri foarte mari“, adăugă el grav. Apoi se ridică, îşi luă rămas-bun cu un aer serios, dar totodată cordial, şi se retrase însoţit de binecuvântările, recunoştinţa fierbinte şi rugăminţile celor două femei. Avdotia Romanovna îi întinse chiar mânuţa să i-o strângă, fără ca el să fi schiţat vreun gest, aşa că plecă extrem de mulţumit de vizita făcută şi, cu atât mai mult, de sine însuşi.

— Dar de vorbit, vorbim mâine. Acum culcaţi-vă, nu mai staţi! mai spuse o dată Razumihin, plecând împreună cu Zosimov. Mâine vin cât pot de devreme să vă dau raportul.

— Ce fată încântătoare e această Avdotia Romanovna! remarcă Zosimov, aproape lingându-şi buzele, când ieşiră în stradă.

— Încântătoare? Încântătoare, zici? urlă Razumihin repezindu-se cu mâinile la beregata lui Zosimov. Dacă mai îndrăzneşti o dată... Ai înţeles? Ai înţeles? strigă înhăţându-l de guler şi împingându-l în zid. Ai auzit?

— Bine, dă-mi drumul, eşti beat, fir-ai să fii! se apără Zosimov, iar pe urmă, când Razumihin îi dădu drumul, se uită ţintă la el şi izbucni în râs.

Razumihin stătea în faţa lui, cu braţele lăsate în jos, pradă unor gânduri sumbre, apăsătoare.

— Aşa-i, sunt un măgar, zise el mohorât, dar şi tu eşti la fel.

— Ba nu, frate, nu sunt deloc la fel. Eu nu visez prostii.

Mergeau în tăcere şi, abia când se apropiară de locuinţa lui Raskolnikov, Razumihin rupse tăcerea foarte îngrijorat.

— Ascultă, îi spuse el lui Zosimov, tu eşti băiat bun, dar pe lângă toate năravurile tale mai eşti şi curvar, ştiu bine, şi încă unul dintre cei mai mizerabili. Eşti un nemernic nevricos, nevolnic, cam într-o ureche, te-ai îngrăşat şi nu eşti în stare să-ţi refuzi nimic, iar eu numesc asta deja abjecţie, fiindcă la asta te duce, la abjecţie. Ai ajuns într-aşa un hal de răsfăţ, că îţi spun drept, nici nu ştiu cum de poţi să fii un doctor bun şi chiar dedicat. Dormi în puf (auzi, un doctor!), dar te scoli totuşi în toiul nopţii pentru un bolnav. Peste vreo trei ani, nu te mai dai tu jos din pat pentru nici un bolnav!... Bun, la dracu’, nu despre asta-i vorba, uite ce e: în noaptea asta o să rămâi să dormi la gazdă (mi-a luat o groază până am convins-o!), iar eu în bucătărie. Uite, aşa ai prilejul s-o cunoşti mai îndeaproape! Nu-i ce gândeşti tu! Aici, frate, nu-i nici umbră de chestii din astea...

— Nu gândesc nimic.

— La ea, frate, ai parte doar de pudoare, vorbă puţină, sfială, castitate îndârjită, dar, mai presus de toate, oftează şi se topeşte, se topeşte precum ceara. Scapă-mă de ea, pentru numele tuturor dracilor din lume! E mai mult decât încântătoare... O să-ţi fiu recunoscător pe veci!

— Ei, ce înflăcărare! Şi eu ce trebuie să fac?