— Te asigur că n-ai mare lucru de făcut, doar să îndrugi tâmpenii, ce vrei tu, numai stai lângă ea şi vorbeşte. În plus, eşti doctor, apucă-te şi trateaz-o de vreo boală. Îţi jur că n-o să-ţi pară rău. Are şi pian; după cum ştii, zdrăngănesc şi eu un pic; ştiu chiar un cântecel, unul rusesc, sentimental: „Vărs lacrimi amare...“ Îi plac cântecele sentimentale, de la asta a şi-nceput toată istoria; dar tu eşti un virtuoz al pianului, un maestru, un Rubinstein1... Te asigur că n-ai să regreţi!

— Nu cumva i-ai promis ceva? Ceva de formă, vreo semnătură? I-oi fi promis c-o iei de nevastă...

— Nimic, nimic, nici pomeneală de aşa ceva! Nici nu e genul, deloc, s-ar fi dat şi Cebarov la ea...

— Ei, atunci las-o!

— Dar nu se poate s-o las aşa!

— Şi de ce nu se poate?

— Uite-aşa, dacă nu se poate, nu se poate! Te simţi legat, frate, la început m-a atras.

— Dar de ce-ai mai înnădit-o?

— N-am înnădit-o deloc, poate m-am înnădit eu singur, de prost ce sunt, iar ei o să-i fie cu siguranţă perfect egal că eşti tu ori că sunt eu, numai să stea cineva lângă ea şi să suspine. Aici, frate... Nu sunt în stare să mă exprim, aici... Tu eşti bun la matematică, ştiu că mai înveţi şi-acum... Apucă-te să-i vorbeşti despre calculul integral, nu glumesc, zău, te asigur că o să-i fie totuna: o să se uite la tine şi o să ofteze, poate s-o ţină aşa şi-un an. Eu, de altfel, i-am vorbit mult, două zile-n şir, despre camera lorzilor prusacă, despre ce altceva puteam să-i vorbesc? Nu face decât să suspine şi să se înfierbânte! Numai despre dragoste să nu-i vorbeşti... e ruşinoasă foc, arată-i doar că nu te mai poţi despărţi de ea, atât, nu-i nevoie de mai mult. E al naibii de confortabil, te simţi exact ca acasă – citeşti, stai, te culci, scrii... Poţi chiar s-o săruţi, cu băgare de seamă...

— Dar la ce-mi trebuie?

— Of, n-am cum să te fac să pricepi! O să vezi, vă potriviţi perfect! Şi înainte m-am gândit la tine... Că până la urmă tot aici ajungi! Aşa că ce te mai interesează dacă o să fie mai devreme sau mai târziu? Aici, frate, începi să trăieşti în puf, ei, dar nu e numai puful! Ai destule atracţii: aici e capătul lumii, ancora, refugiul tihnit, buricul pământului, temelia pe trei peşti a lumii, raiul, ce mai! Aici ai bliniile, kulebiacele2 grase, samovarul de seară, suspinele tandre, caţaveicile călduroase şi sobele încinse – e ca şi cum ai fi în acelaşi timp şi mort, şi viu, două avantaje dintr-odată. Încep să o iau razna, frate, fir-ar al dracului, e timpul să ne culcăm! Ascultă, eu am obiceiul să mă mai trezesc noaptea, aşa că o să urc să mai văd ce face. Dar nu-i nimic, astea-s fleacuri, totul e-n ordine. Nu-ţi face prea multe griji, dar dacă vrei, dă şi tu o raită pe-acolo. Şi dacă vezi că, să zicem, aiurează, ori că are febră ori mai ştiu eu ce, trezeşte-mă numaidecât. De fapt, nici nu...

1 Anton Grigorievici Rubinstein (1829-1894) – pianist şi compozitor rus, fondatorul conservatorului din Sankt Petersburg.

2 Pateuri cu carne, peşte sau varză.

~ II ~

A doua zi, Razumihin se trezi la ora opt, îngrijorat şi abătut. O mulţime de nedumeriri noi şi neaşteptate îi răsăriseră deodată în minte în dimineaţa aceea. Nu şi-ar fi închipuit că avea să se trezească vreodată aşa. Îşi aminti până în cele mai mici amănunte tot ce se întâmplase cu o seară în urmă şi înţelese că se petrecuse cu el ceva neobişnuit, că trăia o senzaţie cu totul necunoscută lui până atunci, care nu semăna cu nimic de mai înainte. În acelaşi timp, îşi dădea perfect seama că visul care îi aprinsese imaginaţia era atât de irealizabil, încât se ruşina de el, aşa că trecu degrabă la celelalte griji şi nedumeriri, mai concrete, pe care i le lăsase moştenire „de trei ori blestemata zi de ieri“.

Amintirea cea mai îngrozitoare era că ieri se dovedise „ticălos şi grobian“, nu numai pentru că fusese beat, ci pentru că profitase de situaţia tinerei fete ca să-l critice, dintr-o gelozie prostească şi neaşteptată, pe logodnicul ei, fără să ştie măcar ce relaţii şi ce obligaţii existau între ei şi fără să-l cunoască măcar ca lumea pe omul acela. Cu ce drept îl judeca el aşa în pripă şi cu atâta uşurinţă? De unde şi până unde avea el căderea să judece? Putea oare o fiinţă ca Avdotia Romanovna să se dea unui bărbat nedemn de dragul banilor? Asta înseamnă că are şi el calităţile lui. Camerele? Păi, într-adevăr, de unde să fi ştiut el ce camere erau acelea? De fapt, le pregăteşte chiar acum o locuinţă... Pfui, josnic mai e totul! Şi asta-i justificare, că era beat? O scuză prostească, o scuză care nu face decât să-l înjosească şi mai mult. În vin e adevărul şi uite că tot adevărul a ieşit la iveală, adică a dat pe faţă toată mârşăvia sufletului său invidios şi grosolan. Oare un astfel de vis îi