este îngăduit, fie şi o clipă, unui om ca el, Razumihin? Ce este el pe lângă o astfel de fată – un beţiv scandalagiu care ieri s-a mai şi dat mare? Să fie posibilă o alăturare atât de cinică şi de ridicolă? La acest gând, Razumihin se făcu roşu ca racul şi, ca un făcut, exact în clipa aceea îşi aminti clar cum spusese ieri, când stăteau pe scară, că gazda o să fie geloasă pe Avdotia Romanovna din pricina lui... Asta chiar punea capac la toate. Dădu un pumn zdravăn în sobiţa din bucătărie, se răni la mână şi sparse o cărămidă.

— Bineînţeles, mormăi în barbă o clipă mai târziu, cu un sentiment de umilinţă, bineînţeles, s-a zis, toate măgăriile astea nu le mai speli acum nici în şapte ape... Dar poate că nu mai are nici un rost să mă gândesc la asta, o să-mi fac apariţia tăcând mâlc... şi datoria o să mi-o fac tot aşa... tăcând mâlc... n-o să-mi cer nici măcar scuze, n-o să spun nimic şi... şi ce mai, acum, bineînţeles, s-a dus dracului tot!

Cu toate astea, îmbrăcându-se, îşi examină hainele cu mai multă atenţie decât de obicei. Altele oricum nu avea şi, chiar dacă ar fi avut, nu şi le-ar fi pus, „înadins nu le-aş fi pus“. Dar nici nu putea să se înfăţişeze la ele ca un cinic nespălat; nu avea nici un drept să le jignească în sentimentele lor, cu atât mai mult cu cât aveau nevoie de el şi îl chemaseră chiar ele. Îşi curăţă temeinic hainele cu peria; rufăria era întotdeauna într-o stare destul de bună, în privinţa asta se arăta foarte pedant.

În dimineaţa aceea îşi făcu toaleta cu multă grijă. Găsi nişte săpun la Nastasia şi se spălă pe cap, pe gât şi mai ales pe mâini. Când ajunse însă la întrebarea dacă să-şi radă barba sau nu (Praskovia Pavlovna avea nişte brice excelente, rămase de la răposatul domn Zarniţân), se trezi refuzând hotărât, chiar cu un soi de îndârjire: „Nu, rămân aşa, să nu creadă cumva că m-am ras ca să... aşa or să creadă în mod sigur! Nu, pentru nimic în lume! Mai ales... mai ales când mă ştiu atât de grosolan, de îngălat şi de prost-crescut. Să spunem că mă socotesc, întru câtva e chiar adevărat, un om cinstit... ei şi, ce mare scofală că sunt un om cinstit? Orice om trebuie să fie cinstit, chiar mai mult de-atât... Totuşi (cum ar fi putut să uite!) a avut şi el învârtelile lui... nu chiar necinstite, bun, dar oricum... Cât despre cele ce i-au trecut prin cap! Hm... să pui toate astea alături de Avdotia Romanovna! La dracu’! Mi-e totuna! De asta o să mă şi arăt îngălat, soios şi prost-crescut, puţin îmi pasă! Chiar o să fiu şi mai şi!...“

În toiul acestor monologuri îl găsi Zosimov, care îşi petrecuse noaptea în salonul Praskoviei Pavlovna şi se pregătea să se întoarcă acasă, dar înainte de-a pleca voia să mai vadă o dată bolnavul. Razumihin îl anunţă că dormea buştean. Zosimov îi spuse să nu-l trezească, să îl lase până se scoală singur, şi promise că va mai trece pe la ora zece.

— Numai să fie acasă, adăugă. Fir-ar al naibii! Dacă n-ai autoritate asupra bolnavului, cum să-l tratezi? Nu ştii, se duce el la dânsele sau vin dânsele aici?

— Dânsele, cred, răspunse Razumihin prinzând sensul întrebării. Vin anume ca să vorbească despre treburile lor de familie. Eu plec. Tu, ca doctor, ai mai multe drepturi decât mine.

— Nu sunt duhovnic, vin şi plec, am destule pe cap şi fără ele.

— Pe mine mă îngrijorează un lucru, îl întrerupse Razumihin încruntându-se. Ieri, când eram beat, pe drum m-a luat gura pe dinainte şi i-am spus tot felul de prostii... tot felul... printre altele, că te temi ca nu cumva... să dea semne de nebunie.

— Asta ai îndrugat ieri şi în faţa doamnelor.

— Ştiu, am făcut o prostie! Bate-mă, dacă vrei! Dar chiar te-ai gândit serios la asta?

— Aiurea, serios! Tu mi l-ai descris, când am mers la el, ca pe un monoman... Ei, ieri am mai pus şi gaz pe foc, adică tu, cu povestea aia... cu zugravul; o discuţie a-ntâia; poate asta l-a şi făcut să-şi iasă din minţi! Dacă aş fi ştiut exact ce s-a petrecut mai deunăzi la secţie şi că o canalie l-a jignit cu... bănuielile sale! Hm... aş fi împiedicat ieri discuţia aceea. Fiindcă monomanii ăştia fac din ţânţar armăsar şi mai iau şi de bune aiurelile pe care le scornesc... Din ce mi-am amintit eu de ieri şi din ce-a povestit Zametov, mi-am lămurit jumătate din caz. Zău! Cunosc un caz cu un ipohondru, un individ la vreo patruzeci de ani, care şi-a ieşit din sărite fiindcă un puşti de opt ani l-a luat peste picior la masă şi a băgat cuţitul în el! Pe când aici, aici avem de-a face cu un om redus la mizerie şi silit să suporte grosolăniile unui poliţist; adaugă la asta şi un început de boală, şi o asemenea bănuială? Gândeşte-te puţin: un ipohondru furios şi de un orgoliu turbat, teribil! Poate că tocmai de aici i se trage şi boala! Păi da, fir-ar să fie!... Dar apropo, Zametov ăsta e de fapt un băiat simpatic, numai că, hm... n-avea nici un rost să povestească ieri toate astea. E limbut din cale-afară!

— Dar cui i-a povestit? Mie şi ţie.

— Şi lui Porfiri.

— Ce dacă i-a povestit şi lui Porfiri?

— Apropo, tu ai vreo influenţă asupra mamei şi surorii lui? Spune-le să fie mai prudente astăzi cu el...