— S-a făcut! răspunse fără nici un chef Razumihin.

— Şi de ce s-o fi luat aşa de acest Lujin? Omul are bani, iar soră-sii se pare că nu-i displace... Ele n-au un sfanţ, nu?

— Ce mă tot descoşi? strigă nervos Razumihin. De unde să ştiu eu dacă au sau n-au vreun sfanţ? Întreabă-le singur, poate îţi spun...

— Pfui, prost mai eşti uneori! Nu ţi s-au risipit aburii beţiei de-aseară... Rămâi cu bine şi mulţumeşte-i din partea mea Praskoviei Pavlovna pentru găzduire. S-a încuiat în odaie, nici n-a răspuns când i-am dat bună dimineaţa prin uşă, deşi la ora şapte era trează, i s-a adus samovarul din bucătărie pe coridor... Nu m-am dovedit vrednic s-o văd la faţă...

La nouă fix, Razumihin se înfiinţă la camerele lui Bakaleev. Cele două doamne îl aşteptau deja de mult, cu o nerăbdare isterică. Se sculaseră la şapte, dacă nu chiar mai devreme. El intră întunecat ca noaptea şi se înclină stângaci, blestemându-şi în sinea lui timiditatea. Dar lucrurile se brodiră altfel decât se aşteptase: Pulheria Alexandrovna se repezi la el, îi apucă amândouă mâinile şi numai că nu i le sărută. Aruncă o privire timidă către Avdotia Romanovna, dar chipul ei trufaş exprima în clipa aceea o asemenea recunoştinţă şi simpatie afectuoasă, o asemenea stimă (în locul privirilor ironice şi al dispreţului prost ascuns), încât se simţi cu totul descumpănit. I-ar fi venit fără îndoială mult mai uşor dacă l-ar fi întâmpinat cu nişte cuvinte de ocară. Din fericire, avea la îndemână un subiect de discuţie, aşa că se grăbi să se agaţe de el.

Auzind că fiul ei nu se trezise încă, dar că totul mergea minunat, Pulheria Alexandrovna declară că asta se nimerea cum nu se poate mai bine, căci avea mare, mare, mare nevoie să discute înainte cu Razumihin. Apoi îl întrebă dacă băuse ceaiul şi îl pofti să-l servească împreună, fiindcă ele îl aşteptaseră pe el. Avdotia Romanovna sună şi în odaie îşi făcu apariţia un ins jerpelit şi soios, căruia îi ceru să le aducă ceaiul. Într-un sfârşit îi servi, dar atât de îngălat şi cu atâta lipsă de cuviinţă, încât doamnele se simţiră jenate. Razumihin începu să înjure vârtos spelunca aceea, dar amintindu-şi de Lujin, tăcu îndată, se fâstâci şi se bucură nespus când întrebările Pulheriei Alexandrovna îl potopiră fără să-i mai lase răgaz.

Dându-şi silinţa să răspundă, vorbi trei sferturi de ceas, întrerupt necontenit cu noi întrebări, şi reuşi până la urmă să le spună ce era mai important şi mai necesar de ştiut, lucruri pe care abia le aflase şi el, despre ceea ce se petrecuse cu Rodion Romanovici în acest ultim an, iar în încheiere le povesti pe larg despre boala lui. De fapt, multe le trecu sub tăcere, printre altele şi scena de la secţie, cu toate urmările ei. Doamnele îi ascultară povestea cu aviditate, însă când socoti că ajunsese la capăt şi că îşi mulţumise pe deplin ascultătoarele, Razumihin se trezi că aşteptau să intre în miezul ei.

— Spuneţi-mi, spuneţi-mi, dumneavoastră ce credeţi... Iertaţi-mă, nu vă ştiu nici acum numele, începu grăbită Pulheria Alexandrovna.

— Dmitri Prokofici.

— Aşa, aşa, Dmitri Prokofici, aş dori, tare mult aş dori să aflu... în general... cum vede el lucrurile, adică, dacă mă înţelegeţi, cum să vă spun, adică, mai bine zis, ce îi place şi ce nu îi place? E tot timpul aşa de nervos? Ce dorinţe şi, ca să spun aşa, ce visuri are, dacă se poate? Ce anume îl influenţează acum în mod deosebit? Într-un cuvânt, aş dori...

— Ah, mamă, cum vrei să-ţi răspundă la toate astea aşa, deodată! o mustră Dunia.

— O, Doamne, deloc nu m-am aşteptat să-l găsesc aşa, Dmitri Prokofici, deloc.

— E cât se poate de firesc, răspunse Dmitri Prokofici. Eu nu am mamă, dar unchiu-meu vine în fiecare an aici şi nu mă recunoaşte aproape niciodată, nici măcar după înfăţişare, cu toate că e un om deştept; or, în cei trei ani de când nu v-aţi văzut s-au întâmplat multe. Ce pot să vă spun? Eu îl ştiu pe Rodion de un an şi jumătate; e ciufut, posomorât, mândru şi înfumurat; în ultimul timp (dar poate chiar de mai multă vreme) e suspicios şi ipohondru. E bun şi mărinimos. Nu-i place să-şi arate sentimentele şi mai degrabă se poartă cu duritate decât să-şi dezvăluie sufletul în cuvinte. Câteodată e pur şi simplu rece şi insensibil până la lipsă de omenie, de parcă ar avea în el două firi opuse care se arată pe rând. Câteodată e groaznic de tăcut! Ai putea crede că e foarte ocupat şi toată lumea îl deranjează, însă el zace şi nu face nimic. Nu-i plac ironiile, dar nu pentru că n-ar avea un spirit ascuţit, ci pur şi simplu pentru că nu are timp de fleacuri din astea. Nu ascultă până la capăt ce i se spune. Nu-l interesează niciodată ce-i interesează pe ceilalţi. Are o părere grozav de bună despre el, nu fără motiv, aş spune. Bun, ce-ar mai fi?... Cred că venirea dumneavoastră o să aibă o influenţă cum nu se poate mai binefăcătoare asupra lui.

— Ah, de-ar da Dumnezeu! exclamă chinuită Pulheria Alexandrovna după ce-i auzi părerea despre Rodea al ei.

În sfârşit, Razumihin se uită cu mai multă îndrăzneală la Avdotia Romanovna. O privise mereu în timpul discuţiei, dar fugitiv, doar pentru o clipă, mutându-şi imediat ochii de la ea. Avdotia Romanovna ba stătea la masă şi asculta cu atenţie, ba se ridica şi începea să se plimbe, după cum îi era obiceiul, dintr-un capăt în altul al odăii, cu braţele încrucişate, cu buzele strânse, punând din când în când câte o întrebare fără