să se oprească din mers, cufundată în gânduri. Nici ea nu asculta până la capăt ce i se spunea. Era îmbrăcată cu o rochiţă dintr-un material uşor, de culoare închisă, cu un fişiu mic, transparent, legat la gât. Razumihin îşi dădu seama imediat, după o serie de indicii, că situaţia celor două femei era destul de precară. Dacă Avdotia Romanovna ar fi fost îmbrăcată ca o regină, nu i-ar fi inspirat nici o teamă; acum însă, poate tocmai pentru că era îmbrăcată atât de sărăcăcios şi pentru că devenise conştient de situaţia lor strâmtorată, i se cuibări în suflet un soi de frică şi începu să supravegheze fiecare cuvânt pe care îl rostea şi fiecare gest pe care îl făcea, lucru cu atât mai stânjenitor pentru cineva care nici aşa nu avea prea mare încredere în sine.

— Aţi spus multe lucruri interesante despre firea fratelui meu şi... aţi vorbit fără părtinire. Asta e bine, credeam că îl idolatrizaţi, remarcă Avdotia Romanovna zâmbind. Fără îndoială, nu greşiţi zicând că ar trebui să aibă o femeie lângă el, adăugă ea îngândurată.

— N-am zis asta, totuşi poate aveţi dreptate, numai că...

— Ce?

— Că el nu iubeşte pe nimeni, poate că nici n-o să iubească vreodată, încheie discuţia Razumihin.

— Adică nu e capabil să iubească?

— Ştiţi, Avdotia Romanovna, semănaţi teribil cu fratele dumneavoastră, în toate privinţele! lăsă el să-i scape, spre propria lui surprindere, dar amintindu-şi îndată că îi vorbea de fapt despre fratele ei, se înroşi ca un rac şi se fâstâci îngrozitor.

Avdotia Romanovna nu-şi putu stăpâni râsul uitându-se la el.

— În privinţa lui Rodea s-ar putea să greşiţi amândoi, interveni Pulheria Alexandrovna. Nu vorbesc despre ce-i acum, Dunecika. Poate că ce scrie Piotr Petrovici în scrisoarea aceea... şi ce am presupus noi două nu e adevărat, dar nici nu vă puteţi închipui, Dmitri Prokofici, cât de lipsit de simţul realităţii e şi, cum să vă spun eu, de capricios. N-am fost niciodată sigură de firea lui, nici măcar când avea numai cincisprezece ani. Sunt încredinţată că e în stare şi acum să facă dintr-odată vreun lucru care nu i-ar trece nimănui prin cap... Fără să mergem prea departe, ştiţi că acum un an şi jumătate m-a lăsat mută de uimire, m-a făcut praf, numai că nu m-a băgat în mormânt când i s-a năzărit să se însoare cu acea, cum o cheamă, cu fiica acestei Zarniţâna, gazda lui?

— Ştiţi cumva amănunte despre povestea asta? întrebă Avdotia Romanovna.

— Credeţi, continuă aprinzându-se Pulheria Alexandrovna, că l-ar fi oprit lacrimile mele, ori faptul că aş fi căzut bolnavă, ori că aş fi murit de durere, ori sărăcia noastră? Ar fi trecut cât se poate de liniştit peste tot ce i-ar fi stat în cale. Poate, poate nu ne iubeşte?

— Mie nu mi-a spus niciodată nimic despre această poveste, răspunse precaut Razumihin, dar am auzit câte ceva chiar de la doamna Zarniţâna, cu toate că nu-i stă nici ei în fire să spună prea multe, iar ce am auzit, mă rog, chiar că e cam ciudat...

— Dar ce, ce aţi auzit? întrebară într-un glas cele două femei.

— De fapt, nimic cu totul deosebit. Am aflat doar că această căsătorie, care fusese deja hotărâtă şi care n-a mai avut loc numai din pricina morţii logodnicei, nu i-a fost foarte pe plac nici doamnei Zarniţâna... În afară de asta, se spune că logodnica nu era deloc arătoasă, adică se spune că era chiar urâtă... şi bolnăvicioasă... şi ciudată.. dar altminteri, se pare, avea şi unele calităţi. Trebuie să fi avut negreşit şi nişte calităţi, altfel nu se mai înţelege nimic... Nici n-a fost vorba de vreo zestre, însă oricum nu s-ar fi bizuit el pe vreo zestre... O treabă ca asta nu-i uşor de judecat.

— Eu sunt convinsă că era o fată demnă de stimă, se pronunţă scurt Avdotia Romanovna.

— Dumnezeu să mă ierte, dar eu m-am bucurat atunci de moartea ei, deşi nici nu ştiu cine pe cine ar fi nenorocit: el pe ea sau ea pe el? puse capăt discuţiei Pulheria Alexandrovna.

Pe urmă începu, cu grijă şi reţinere, uitându-se tot timpul la Dunia, lucru fără îndoială neplăcut pentru aceasta, să îl descoasă din nou despre scena de ieri dintre Rodea şi Lujin. Această întâmplare, după cât se vedea, o îngrijora mai mult decât orice, speriind-o şi făcând-o chiar să tremure. Razumihin îi mai povesti o dată totul de-a fir a păr, însă de data asta adăugă şi concluzia lui: îl acuză de-a dreptul pe Raskolnikov că l-a insultat cu intenţie pe Piotr Petrovici, iar asta nu o mai puse pe seama bolii.

— Avea asta în cap încă dinainte să se îmbolnăvească, adăugă el.

— Şi eu cred la fel, spuse Pulheria Alexandrovna, care părea deja zdrobită; o miră însă foarte mult faptul că de data asta Razumihin vorbea cu mare prudenţă, parcă chiar cu stimă, despre Piotr Petrovici, lucru care o surprinse şi pe Avdotia Romanovna.

— Atunci, asta e părerea dumneavoastră despre Piotr Petrovici? nu o răbdă inima să nu întrebe pe Pulheria Alexandrovna.

— Nici n-aş putea avea altă părere despre viitorul soţ al fiicei dumneavoastră, răspunse categoric şi plin de înflăcărare Razumihin, şi nu spun asta dintr-o politeţe de conjunctură, ci pentru că... pentru că... ei bine, măcar pentru faptul că Avdotia Romanovna însăşi l-a învrednicit de bunăvoie pe acest om cu alegerea dânsei. Dacă m-am purtat cum m-am purtat ieri, asta-i pentru că eram beat criţă şi... nebun, da, nebun, îmi pierdusem capul, îmi ieşisem