spre Elstead şi, ajungînd în vîrful dealului, văzură cu uimire un tînăr dezbrăcat pînă la brîu stînd în faţa farului părăsit şi flagelîndu-se cu un bici din corzi împletite cu noduri. Toată spinarea îi era brăzdată de dungi stacojii şi din aceste linii orizontale se scurgeau firicele de sînge. Şoferul camionului opri la marginea şoselei şi, împreună cu însoţitorii lui, se holbă cu gura căscată la acest spectacol ieşit din comun. Una, două, trei – numărară loviturile de bici. După cea de-a opta, tînărul îşi întrerupse autoflagelarea. Pe urmă apucă iar biciul şi începu să se lovească din nou. Nouă, zece, unsprezece, douăsprezece…

— Ford! şopti camionagiul, şi gemenii lui îi împărtăşiră opinia.

— Sfinte Ford! ziseră şi ei.

Trei zile mai tîrziu, ca nişte vulturi roind în jurul unui hoit, îşi făcură apariţia reporterii.

Între timp, uscat şi întărit la un foc mic aprins cu lemne verzi, arcul era gata. Sălbaticul se ocupa acum de săgeţi. Ascuţise şi uscase treizeci de nuiele de alun, le pusese cuie în vîrf şi le crestase cu multă grijă. Într-o noapte dăduse o raită pe la ferma de păsări din Puttenham şi acum avea destule pene ca să poată echipa o tolbă întreagă. Cel dintîi reporter îl găsi împodobindu-şi săgeţile cu pene. Fără să facă vreun zgomot cu încălţămintea lui pneumatică, individul se apropie pîş-pîş pe la spate.

— Bună dimineaţa, domnule Sălbatic! Sînt reporter la The Hourly Radio.

Tresărind ca muşcat de un şarpe, Sălbaticul sări în picioare, împrăştiindu-şi peste tot săgeţile, penele, pensulele şi răsturnînd borcanul cu clei.

— Vă rog să mă iertaţi, zise reporterul, căindu-se sincer. N-am avut de gînd…

Duse mîna la pălărie – de fapt o cască de aluminiu de forma unui burlan, în care avea receptorul şi emiţătorul radio.

— Vă rog să mă iertaţi că nu mă descopăr, adăugă el. E cam grea pălăria. Deci, cum vă spuneam, reprezint The Hourly Radio…

— Dar ce vreţi de la mine? întrebă Sălbaticul fulgerîndu-l cu privirea.

Reporterul îi răspunse cu zîmbetul cel mai lipicios cu putinţă:

— Mda, ştiţi, fireşte, pe cititorii noştri i-ar interesa enorm… Îşi înclină capul şi zîmbetul lui deveni aproape cochet: — Doar cîteva vorba din partea dumneavoastră, domnule Sălbatic.

Şi, cu mişcări iuţi, de fapt o serie de gesturi rituale, desfăşură două sîrme legate la bateria portativă pe care o avea prinsă la centură; le puse pe amîndouă în priza laterală a pălăriei de aluminiu; apăsă pe un buton din vîrful acesteia – şi o antenă împunse văzduhul; apăsă pe un alt buton de pe cozorocul teşit – şi, ca un Hopa-Mitică, ţîşni în sus un microfon care atîrna pendulînd, cam la o palmă de nasul lui; îşi trase peste urechi receptoarele; mişcă un comutator aflat pe partea stîngă a pălăriei – din care începu să se audă un bîzîit slab, ca de viespi; răsuci un buton din dreapta şi bîzîitul fu întrerupt de un gîfîit şi un scrîşnit stetoscopic, de sughiţuri şi guiţături.

— Alo! zise el în microfon. Alo! Alo!… Deodată înlăuntrul pălăriei se auzi o sonerie. Tu eşti, Edzel? Aici e Primo Mellon. Da, l-am găsit. Domnul Sălbatic va lua acum microfonul şi va spune cîteva cuvinte. Nu-i aşa, domnule Sălbatic? Ridică ochii spre John zîmbindu-i din nou învăluitor. Vă rugăm să le spuneţi cititorilor noştri de ce aţi venit aici. Ce v-a făcut să părăsiţi atît de brusc (Rămîi la aparat, Edzel!) Londra? Şi, bineînţeles, ce e cu biciul acela? (Sălbaticul tresări. De unde ştiau ei de bici?) Toţi ne dăm în vînt să aflăm cît mai multe despre bici. Şi pe urmă, ceva în legătură cu civilizaţia. Cunoaşteţi textele de genul ăsta: „Ce cred eu despre fata civilizată“. Doar cîteva fraze, cîteva cuvinte…

Sălbaticul îi luă literal spusele, deconcertîndu-l. Nu rosti decît cinci cuvinte – aceleaşi cinci pe care i le spusese şi lui Bernard despre Cantorul-Şef al Cantatoriului din Canterbury:

— Hánu! sone éso tse-ná!

Şi, luîndu-l de umeri pe reporter, îl răsuci pe picioare (tînărul se arătă a fi apetisant în ceea ce priveşte şunculiţele lui), îşi luă avînt şi, cu forţa şi precizia unui campion de fotciocbal, îi trase un şut uluitor.

Opt minute mai tîrziu, pe străzile Londrei, se vindea o nouă ediţie din The Hourly Radio „Reporterul de la The Hourly Radio lovit în coccis de sălbaticul misterios“ – suna titlul de pe prima pagină, cu subtitlul „Senzaţie în Surrey“.

„Senzaţie chiar şi la Londra“, îşi spuse reporterul cînd citi aceste cuvinte la revenirea în capitală. Şi, pe deasupra, o senzaţie foarte dureroasă. Se aşeză cu multă grijă pe scaun ca să mănînce de prînz.

Fără să se lase intimidaţi de avertismentul ce luase forma vînătăii de pe coccisul colegului lor, alţi patru reporteri, reprezentînd ziarele New York Times, Continuum Cvadridimensional din Frankfurt, The Fordian Science Monitor2 şi The Delta Mirror, se înfiinţară la far chiar în după-amiaza aceea şi avură parte de o primire din ce în ce mai violentă.

Ţinîndu-se la o distanţă prudentă şi frecîndu-şi încă fundul, reprezentantul publicaţiei The Fordian Science Monitor îi strigă:

— Bă, tîmpitule, de ce nu iei nişte soma?

— Pleacă de aici! îl ameninţă Sălbaticul.

Individul se retrase cîţiva paşi, dar apoi reveni:

— Dacă iei vreo două grame, răul devine ireal.

— Kohakwa iyathtokyai! i-o întoarse Sălbaticul pe un ton de ameninţare,