– Regret, Excelenţă, dar nu mi-e îngăduit să vă satisfac curiozitatea, răspunse groful cu aceeaşi amabilitate. Pot să vă informez doar că sunt purtătorul unui mesaj personal al suveranului meu, regele Vladislav, destinat înălţatului vostru padişah.

Vizirul îşi ascunse dezamăgirea.

– Am dat poruncă să vi se pregătească un cort cu mai multe încăperi, pentru dumneavoastră şi pentru persoanele care vă însoţesc. Diseară veţi accepta, sper, să fiţi oaspetele meu la un banchet pe care-l voi oferi în cinstea dumneavoastră.

Ambasadorul îşi dădu seama că Zaganos-Paşa se folosea de acest tertip spre a-i întârzia audienţa la sultan. Nu avea însă mijloace să-i contracareze manevrele, aşa că se supuse jocului. Zaganos citi contrarietatea oglindită pe chipul ambasadorului, dar se prefăcu a nu o observa. Deşi evita băuturile alcoolice, oferi la cină oaspetelui cele mai rafinate vinuri. Avu plăcerea să constate că groful era mare amator de băuturi tari şi că, după câteva cupe sorbite cu nesaţ, devenea volubil, comunicativ. În noaptea aceea ambasadorul se dovedi un adept atât de fervent al lui Bachus, încât slujitorii îl duseră pe braţe până la cortul său.

A doua zi de dimineaţă, Zaganos îl pofti să-i arate frontul. Era convins că spectacolul forţelor militare otomane în plină acţiune va face mare impresie asupra trimisului regal. Kemenyi admiră disciplina ienicerilor, avântul başibuzucilor, eleganţa spahiilor, dar se arătă mai puţin încântat de priceperea tunarilor. În vreme ce vizitau o unitate de artilerie, amplasată pe o poziţie în faţa porţii Sf. Roman, analiză critic tragerile şi efectele lor. Deodată începu să râdă cu superioritate.

– Nu mă mir că, deşi dispuneţi de o artilerie atât de numeroasă şi de puternică, nu aţi reuşit să provocaţi distrugeri ireparabile zidurilor bizantine. Fiecare tun trage în câte un punct al fortificaţiilor. Concentraţi tirul mai multor tunuri asupra unui singur punct şi veţi vedea imediat rezultatele.

Arătă personal artileriştilor turci cum să-şi orienteze tunurile, astfel încât mai multe dintre acestea să lovească simultan acelaşi obiectiv. În urma tirului convergent, un zid care până atunci rezistase cu succes bombardamentelor se prăbuşi pe o mare întindere.

Zaganos-Paşa înregistră lecţia. Dădu instrucţiuni unităţilor de artilerie de pe întreg frontul să folosească procedeul recomandat de ambasadorul ungur. Efectele se dovediră distrugătoare pentru fortificaţiile bizantine. În următoarele douăzeci şi patru de ore, bombardamentele provocară stricăciuni mai mari zidurilor decât în tot cursul celor şapte săptămâni care se scurseseră de la începutul asediului.

Apărătorii oraşului asistară consternaţi, apoi pur şi simplu îngroziţi, la prăbuşirea barierei fortificate în mai multe puncte. Repararea breşelor necesita acum un consum de materiale şi de energie care depăşea posibilităţile asediaţilor. Cu preţul unor eforturi supraomeneşti, generalul Ravduhas şi oamenii de sub comanda lui reuşiră în cursul nopţii următoare să acopere spărturile cu valuri de pământ susţinute de bârne şi de perdele din nuiele împletite. Dar ritmul acesta de muncă nu mai putea fi continuat. Oamenii vlăguiţi cădeau fără să se mai ridice.

Ambasadorul ungur era uluit de iuţeala cu care apărătorii oraşului ridicau noi bariere fortificate în locul celor distruse.

– Cu asemenea adversari este firesc să aveţi mult de lucru. Vă recomand răbdare şi tenacitate! vorbi lui Zaganos-Paşa. Până la urmă victoria va fi a voastră.

Vizirul armatei se grăbi să repete sultanului îndemnurile binevoitoare ale grofului.

– Faţă de prietenia pe care mi-a arătat-o, deduc că mesajul suveranului său nu poate fi duşmănos. Sunt de părere să-i acordaţi audienţa.

Mehmed îi acceptă sugestia. Spre a-l măguli pe trimisul ungur, îl primi cu toată solemnitatea, în prezenţa căpeteniilor militare şi civile ale imperiului. După ce se ploconi în faţa padişahului, groful citi cu emfază mesajul semnat de stăpânul său:

„Noi, Vladislav Rege, notificăm Înălţimii-sale Sultanului Mehmed Khan urcarea noastră pe tronul Regatului Ungar, asigurându-l totdeodată de dorinţa noastră sinceră de a se stabili între Statele noastre pace şi prietenie eternă. Regretăm că Înălţimea-voastră a pornit cu război împotriva Imperiului Bizantin, cu care păstrăm cele mai cordiale relaţii. Dorinţa noastră cea mai vie este ca Înălţimea-voastră să ridice asediul Constantinopolelui, lăsând populaţia oraşului să trăiască în linişte şi libertate sub ocârmuirea basileului Constantinos, suveranul ei legitim. Un asemenea gest de mărinimie ar întări prietenia dintre ţările noastre. În caz că Înăltimea-voastră va refuza să dea urmare dreptei noastre cereri, Regatul Ungar se va vedea silit să intervină cu armatele sale în sprijinul Imperiului Bizantin. Ţinem să atragem atenţia Înălţimii-voastre că în Apus marile puteri creştine se pregătesc de război. Depinde numai de înţelepciunea Înălţimii-voastre ca în Europa să se instaureze o pace generală, atât de iubită de toate popoarele noastre.”

Pe Mehmed nu-l speriară ameninţările regelui Vladislav. Ştia că Ungaria era frământată de tulburări lăuntrice şi că ducele Iancu de Hunedoara, singurul duşman declarat şi neînduplecat al Imperiului Otoman, era ţinut departe de treburile statului. Îl impresionase declaraţia referitoare la pregătirile de război ale regatelor creştine din Apus. Dacă vestea aceasta se confirma, trebuia să-şi ia măsuri de apărare. Nu avea de gând să repete cumplita experienţă a străbunului său Baiazid Ildirim, luat prin surprindere de ostile blestematului Timur Lenk. Dădu ambasadorului un răspuns ambiguu:

– Iau cunoştinţă cu plăcere de urcarea pe tron a Majestăţii-sale Regelui Vladislav. Ţin să-l încredinţez, la rândul meu, de toată preţuirea mea şi de prietenia ce o port ţării şi popoarelor de sub stăpânirea sa. Urăsc războiul! Dar am fost silit să-l pornesc împotriva împăratului Constantinos, care a săvârşit acte de duşmănie împotriva mea şi a imperiului meu, uneltind cu cei mai înrăiţi vrăjmaşi ai ţării mele. Voi reflecta cu toată seriozitatea asupra dorinţei exprimate de suveranul Ungariei. Sunt sigur că în foarte scurt timp se va încheia şi în acest colţ al lumii o pace durabilă, spre binele nostru al tuturor.

După încheierea audienţei, ambasadorul se retrase mulţumit numai pe jumătate. Venise cu vorbe goale şi cu formule stereotipe, şi pleca tot cu vorbe goale şi cu formule lipsite de orice semnificaţie.

Rămas în compania sfetnicilor săi, sultanul încercă să ia în derâdere pretinsele pregătiri de război ale lumii apusene.

– Sperietoarea aşa-ziselor înarmări ale regatelor creştine mă lasă rece.

Marele vizir Khalil clătină din cap, manifestând o îngrijorare vizibilă.

– Să-mi fie iertat, Înălţimea-ta, că îndrăznesc a nu-ţi împărtăşi optimismul. Nu ne