Sultanul se posomorî. Nu-i plăcea să fie contrazis. Se feri însă a-l ataca frontal pe Khalil. Nici el însuşi nu ştia ce preţ putea pune pe avertismentele lui Vladislav.

– Şi Maximilian, împăratul Germaniei, m-a ameninţat cu fulgerele sale dacă atac Bizanţul. A făcut ceva până acum?

Khalil rosti cu gravitate:

– Chestiunea aceasta este prea serioasă ca să o lichidăm în câteva fraze. Propun să o aducem în discuţia Divanului.

Sultanul se împurpură la faţă. Tonul marelui vizir suna a ultimatum. Bătrânul acesta voia să-l pună iarăşi sub tutelă? Dacă evenimentele ar lua o întorsătură neplăcută pentru imperiu, sultanului i s-ar atribui responsabilitatea. El, Mehmed, mai pierduse o dată tronul în urma unui conflict cu acest bătrân încăpăţânat!

– Bine, Khalil! Mâine după-amiază convoacă Divanul în şedinţă extraordinară. Fiindcă suntem în stare de război, la dezbateri vor participa şi căpeteniile militare!

Marele vizir înţelese jocul lui Mehmed. Vizirii, cu excepţia lui Zaganos-Paşa, l-ar fi putut înfrânge pe sultan. Ca să-şi întărească poziţia, acesta chema pe militari în sprijinul său. Nu era deloc prost padişahul!

În seara aceea Mehmed suspendă consiliul militar în cadrul căruia comandanţii de armate îşi prezentau raportul diurn. Însoţit de doi aghiotanţi şi de un escadron de gardă, porni să inspecteze tabăra. Voia să se documenteze pe viu asupra stării de spirit a trupelor, a ofiţerilor şi mai ales a dervişilor, din rândul cărora se ridicau cei mai primejdioşi provocatori de răzmeriţe. Înainte de a angaja bătălia cu marele vizir, voia sa ştie dacă se bucura de popularitate printre soldaţii de rând. Inspecta bivuacurile başibuzucilor, ale spahiilor şi ale ienicerilor, legând scurte discuţii cu oamenii.

– Ei, ce ziceţi, sfârşitul acestei săptămâni ne va găsi defilând victorioşi pe străzile Constantinopolelui cucerit de noi?

Unii soldaţi zâmbeau fâstâciţi, ori ridicau din umeri, alţii mai îndrăzneţi, îşi exprimau în vorbe stângace, dar pline de însufleţire, hotărârea de a-i zdrobi pe ghiauri şi de a pune stăpânire pe oraş. După ce-i ascultă zâmbind, le declară cu încredere:

– Vă făgăduiesc: am să vă las pe mână Constantinopolele cucerit! Toate bogăţiile lui vor fi ale voastre! Ai voştri vor fi şi locuitorii oraşului! Vreau ca fiecare luptător turc să aibă buzunarele doldora cu aur şi droaie de robi care să-l slujească!

Oamenii i se aruncau la picioare, sărutându-i vârfurile cizmelor.

– Să ne trăieşti, Mărite şi Puternice Stăpâne! Te vom urma până la capătul pământului! Viaţa noastră îţi aparţine. Pentru tine suntem gata să murim!

Dervişilor le vorbi plin de respect, aproape cu umilinţă:

– Vouă, purtătorii cuvântului lui Allah, vă făgăduiesc toate odoarele, toate bogăţiile bisericilor şi monastirilor creştine! Lăcaşurile de rugăciune ale ghiaurilor le vom transforma în geamii! Sub bolţile lor drept-credincioşii îşi vor înălţa rugile către Allah şi către Profetul său!

Osmanlâilor fără sarcini bine definite, care însoţeau trupele regulate, le deschise perspective ameţitoare:

– Nu veţi mai cunoaşte lipsurile, sărăcia! Cel mai neajutorat turc va fi mai bogat şi mai puternic decât cel mai înstărit ghiaur! Cele mai frumoase femei vor fi ale voastre! Nu vă rămâne decât să vi le luaţi!

Mehmed se înapoie la cartierul său general obosit, dar plin de mulţumire. Nu le promisese oamenilor nici fericirile cereşti şi nici onorurile sterpe. Îi ispitise făcând să sclipească în închipuirea lor bogăţii mai fabuloase decât comorile reginei din Saaba. Le flatase lăcomia, setea de avuţii, luxura! Reuşise să-i câştige, să-i înflăcăreze, să-i folosească în slujba ambiţiilor lui!

Dar nu-i era de ajuns. În miez de noapte chemă în cortul său pe tânărul Ismail Hamza Iskanderoglu, emir de Sinope şi de Kostamboly, căsătorit cu una din fiicele sultanului Murad. Datorită alianţei sale matrimoniale cu casa domnitoare, emirul îşi manifestase în toate ocaziile devotamentul faţă de Mehmed. Ismail stătu aproape două ore în cortul padişahului.

A doua zi de dimineaţă sultanul convocă pe marele vizir şi pe comandanţii de armate.

– V-am chemat spre a vă înştiinţa că am hotărât să trimit sol la împăratul Constantinos, spre a-i propune deschiderea de negocieri în vederea încheierii războiului fără noi vărsări de sânge. Sper că basileul va înţelege imperativele momentului de faţă şi va accepta cererile noastre rezonabile. Am desemnat în calitate de reprezentant al meu pe emirul de Sinope, care în clipa de faţă se îndreaptă spre ziduri, precedat de steagul alb al parlamentarilor. Am ordonat totdeodată încetarea temporară a ostilităţilor.

Şi Khalil şi generalii se vedeau puşi în faţa faptului împlinit Teoretic, sultanul era liber să ia orice măsură - oricât de importantă şi de gravă - fără să ceară părerea sfetnicilor săi. Practic însă, în asemenea împrejurări, sultanii obişnuiau a consulta pe marele vizir, care avea în atribuţiile sale şi departamentul afacerilor externe.

Khalil se strădui să-şi ascundă nemulţumirea. Noua iniţiativă a padişahului fu interpretată de generali ca o accentuare a dizgraţiei în care marele vizir părea să fi căzut în ultima vreme.

Ismail, emir de Sinope, se înfăţişă în faţa porţii Sf. Roman sub faldurile unui steag alb purtat de un soldat din garda imperială. Glasul tunurilor tăcuse pe tot frontul.

Informat de sosirea solului turc, împăratul ordonă căpitanului de Brienne să-i iasă în întâmpinare. Ismail Iskanderoglu era bine văzut la Curte, unchiul său fiind căsătorit cu o principesă din neamul Paleologilor.

După ce emirul, însoţit de de Brienne, pătrunse printr-o breşă a zidului exterior în liniile trupelor creştine, un ofiţer se prezentă spre a-i pune pe ochi o fâşie de mătase menită a-l împiedica să vadă mijloacele de apărare ale asediaţilor.

– Nu e nevoie, zise de Brienne. Emirul Ismail se bucură de prietenia împăratului.

– Vă mulţumesc! răspunse cu gravitate emirul. Introdus în prezenţa basileului, care-l primi într-o încăpere a turnului de pe malul drept al râului Lycus, emirul salută adânc, după moda orientală. Nutrea o sinceră simpatie împăratului, care-i impusese întotdeauna prin purtarea-i nobilă, plină de mărinimie. Chipul lui Constantinos, pustiit de griji şi de nopţile de veghe, îi făcu milă.

Consilierii imperiali, chemaţi grabnic spre a fi de faţă la primirea emirului, îi aşteptau cu aviditate cuvintele.

– Venirea ta, nobile emir, este o bucurie pentru sufletul meu, spuse basileul. Sper că-mi aduci veşti bune.

– Aş fi cel mai fericit, Mărite Doamne, dacă mi-ar sta în putinţă