caută adăpost sufletesc. Apoi, în afară de recunoștința flăcăului, va dobândi și încrederea lui Vasile Baciu, pe care pățania fetei l-a prăpădit și care ar fi bucuros acuma s-o vadă măritată chiar și cu feciorul Glanetașului, măcar că s-a jurat și s-a lăudat atâta că nu i-o dă nici mort. Aici Belciug simțea o nouă arsură a conștiinței sale, căci și el îl asmuțise odinioară pe Baciu să nu-și nefericească fata cu un destrăbălat bătăuș și tâlhar... În sfârșit preotul mai nădăjduia că din împăcarea aceasta poate să folosească și biserica cea nouă ceva. Căci râvna lui cea mai scumpă în viață era să vadă înălțându-se un sfânt locaș de piatră, falnic și frumos, în locul celui vechi și dărăpănat care îi făcea necinste atât lui, cât și satului întreg. De vreo zece ani aduna ban peste ban, cu o patimă mereu crescând, contribuind el însuși cu aproape toate veniturile bisericii și impunându-și singur toate economiile în favoarea visului său. Realizarea începuse printr-o colectă, făcută de doi săteni fruntași, Toma Bulbuc și Ștefan Hotnog, prin toate comunele Ardealului, cu o scrisoare de învoire din partea episcopului. Trebuind bani mulți, Belciug căuta să insufle și țăranilor ambiție de a dărui pentru biserica cea nouă la toate prilejurile, dar mai ales la nunți, la botezuri, la morți... Din nenorocire, credincioșii erau mai greoi la pungă ca păstorul, încât de-abia acuma se putuseră începe tratative cu câțiva arhitecți vestiți din Bistrița, și încă nu se știa dacă suma adunată va ajunge... În reveriile lui cucernice, Belciug vedea noua biserică triumfătoare, trâmbițând lumii silințele vrednice ale unui preot modest. Ba mai vedea și bisericuța cea veche, așa săracă și umilă cum era, mutată în satul Săscuța, unde românii se înmulțiseră și, neavând unde să se închine, veneau duminicile în Pripas să asculte sfânta liturghie... Numai să-l învrednicească Dumnezeu să-și poată continua opera și să lumineze sufletele oamenilor.

Duminică, înainte de a începe slujba, puse pe primar să poruncească lui Vasile Baciu să vie la dânsul acasă, după-amiază, împreună cu Ana, iar straja fu însărcinată să-i trimită pe Ion, împreună cu Glanetașu și Zenobia. Nu voia să se știe de ce-i cheamă și nici să bănuiască unii că a poftit și pe ceilalți. „Cum sunt de îndârjiți amândoi, ar fi în stare să nici nu vie, își zise Belciug, frângându-și mâinile cu înfrigurare. Pe când așa, dacă se vor întâlni față în față în casa mea, nu se poate să nu cadă la învoială!”

Cei dintâi sosiră Vasile Baciu cu fata. Țăranul era puțin cherchelit fiindcă se grăbise să înghită o jumătate de rachiu mai înainte de a-i fi spus primarul vorba preotului, iar Ana avea ochii umflați și arși de plâns și încerca zadarnic să-și ascundă pântecele sfidător de rotund. Pe el îl pofti să șadă, pe când ea rămase în picioare, cu ochii în pământ, lângă ușă.

Ca să nu-i dea vreme să răsufle, Belciug îl luă repede, că face rău de-și stâlcește fata, c-a ajuns de râsul lumii, că omul la nenorocire să nu-și piardă judecata, că Ana a greșit, dar orice greșeală se poate îndrepta cu bunăvoință, dar încăpățânarea e mama tuturor relelor, că doar nici Ion nu-i țigan, ba încă-i fecior sârguitor și isteț, deși n-are avere, și poate să fie un ginere mai de treabă ca mulți alții... Ana izbucni în lacrimi, iar Vasile Baciu răspunse înduioșat și amărât:

— Da’ cum n-aș vrea eu, domnule părinte? N-am încercat eu în toate chipurile? L-am și rugat, eu, om bătrân... Dar nu vrea nici măcar să mă asculte. Nu vrea și nu vrea. A batjocorit-o și amu ne freacă... Apoi ce să mai știu eu face? Dumneata ești om sfânt și drept și înțelept... Învață-mă dumneata și eu fac orice!

Preotul își petrecu mâna prin păr, mulțumit de răspunsul țăranului, și tocmai se pregătea să-l povățuiască să nu fie zgârcit, că doar pentru odrasla lui dă, iar nu pentru străini, când auzi pași de opinci în tindă și apoi un ciocănit sfios în ușă.

— Intră! murmură dânsul repede, încântat.

Glanetașu deschise încet și cu respect ușa și își puse îndată căciula jos lângă cuptor, în vreme ce Zenobia și Ion intrară mai cu curaj și dând bună ziua. Toți trei se arătară uimiți văzând pe Baciu și pe Ana, cu toate că atât ei, cât și ceilalți bănuiseră de ce au fost chemați. Belciug dădu mâna cu Glanetașu și cu Ion, aruncând o privire la Vasile Baciu, prin care parcă-l poftea să priceapă cât de mult îi cinstește, pe urmă vorbi flăcăului cu un glas blând, învelind dojana în rugăciune:

— Aud și nu cred că tu n-ai vrea să iai pe fata asta nenorocită, după ce vezi bine și recunoști că ești vinovat și c-ar trebui să-ți împlinești datoria creștinească... Apoi așa nu-i frumos, măi Ioane! Că fata urâtă nu-i, de neam rău nu-i, pe drumuri nu-i... Spune și tu, nu vorbesc eu bine?... Tu de asemenea ești un băiat cumsecade, cuminte, așezat... Cum se poate una ca asta?

— D-apoi, domnule părinte, băiatul ar vrea, răspunse Glanetașu în locul flăcăului, scărpinându-se în cap și cu ochii la Vasile Baciu. Cum să nu vrea, domnule părinte, adăugă iar după o pauză, dar oprindu-se iar scurt, parcă n-ar îndrăzni să sfârșească, pe când Ion plecă fruntea cu o mișcare ce voia să arate că da, într-adevăr, el ar vrea.

Se lăsă o tăcere mai lungă și pe urmă deodată se porniră să vorbească în același timp și Vasile, și Ion, și Glanetașu. Preotul însă le curmă avântul, făcând un semn cu mâna, și le zise blajin, cu un zâmbet cucernic și împăciuitor:

— Iacă de-asta v-am adunat! Acu să vă tocmiți și să vă învoiți ca oamenii, că vrajba-i bună numai între țigani...