– L-a supt învăţătura, că ce mai învăţa, eu îl ştiu de când era mic, zicea alta.

– Ia tăceţi din gură, muierile alea d-acolo! se răsti un bărbat, întorcându-se foarte indignat încotro se auzeau şoaptele.

– Ei, mai vorbim şi noi, Ghiţă, ce beleşti ochii ăia aşa? răspunse una din babe cu un glas nepăsător.

– Duceţi-vă încolo, afară, dacă aveţi chef de vorbă.

– Hai, nu-ţi mai răci gura, Ghiţă, că faci praf, spuse altă babă râzând.

– Tăceţi din gură! Hei! se auzi atunci glasul poruncitor al directorului.

– Oameni buni! Domnul director a spus la început că e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală. Dar eu ştiu de la părinţii mei că nu sunt decât oameni care au cu ce să-şi dea copiii la şcoală şi oameni care n-au cu ce, nu pot să-i dea, că au nevoie de ei, n-au cu ce să-i încalţe şi să-i îmbrace, cu ce le lua cărţi. Sunt şi oameni care nu vor să-şi dea copiii să înveţe, dar nu sunt proşti, sunt neştiutori, şi dacă sunt neştiutori, sunt tot din cauză că părinţii lor i-au ţinut fără carte. Dar de ce trebuie să învăţăm carte? Eu nu vorbesc numai de ăia săracii care nu pot veni. Dar sunt şi alţii care mai au şi nici ăştia nu-şi dau copiii la şcoală. Iarna, copilul dacă stă în casă, îl scuteşte pe om de o treanţă pe el şi de o opincă în picioare. Eu vă întreb, cui nu i-ar plăcea dintre dumneavoastră să-şi vadă copilul îmbrăcat şi încălţat şi să vie iarna să înveţe, să nu rămână neştiutor?

– S-a făcut lumea rea, maică, spuse una din babe din fund cu busuiocul în mână (de la biserică venise şi ea la serbare).

O clipă se lăsă tăcerea peste toată curtea. În fată, Aristide stătea cu aerul său tineresc picior peste picior, îşi clătina pantoful în aer şi se uita intrigat la învăţătorul de pe scenă.

– Aşa este, continuă Teodorescu, sunt ţări care nu sunt aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie şi au început să facă industrie; în fabricile lor ei ţes pânza şi ne ia grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă aţi şti carte... Dumneavoastră aţi primit pământ după război, dar viaţa nu s-a făcut mai bună. Dar unii n-au pământ deloc şi eu am vrut să vă spun că trebuie să vă daţi copiii la şcoală, să înveţe carte şi să apuce alte drumuri. Altceva nu e de făcut pentru copiii dumneavoastră, aşa a făcut şi tata cu mine, aşa că la toamnă lăsaţi-i pe copii, rupţi, cârpiţi, să vie la şcoală. Rupe de la gură şi ia-i numai o carte, două şi dă-i drumul să se ducă. Aici la Miroşi e o şcoală de meserii şi bursierii nu plătesc nimic. Am citit ieri în ziare (dumneavoastră dacă nu ştiţi carte, nu citiţi ziarele) şi am văzut că la Bucureşti, la Atelierele Griviţa, s-a înfiinţat o şcoală gratuită de ucenici, nu se plăteşte nimic, îl ţine pe ucenic în cămin, îi dă mâncare şi îmbrăcăminte, dimineaţă învaţă carte, după masă învaţă meserie... Stă patru ani, şi după patru ani iese din internat şi intră la uzină. Pe urmă am citit iar că la Spanţov, pe domeniile statului, e o altă şcoală. Înseamnă că dacă vă daţi copiii să facă cel puţin patru clase primare, puteţi pe urmă să-i dai undeva să-şi câştige o pâine mai bună.

Învăţătorul se opri: sudoarea îi curgea pe obraji şi pe gât. Era foarte cald.

– Am să strig acum catalogul, încheie el. Veniţi mai încoace, băieţi. Premiul întâi la fete e Botoghină Irina! anunţă el. Haide, Boţoghină, treci încoace!

Abia acum oamenii se destinseră din încordare; se pare că învăţătorul fusese ascultat de oameni cu trupurile înţepenite. Fata lui Botoghină se urcă pe scenă şi se uită drept în sus spre învăţător.

– Treci aici! îi spuse Teodorescu, luând-o de umeri şi împingând-o în fata scenei. Spune poezia!

Cuvântarea învăţătorului făcuse însă o impresie care nu se ştergea şi oamenii nu mai fură atenţi la poezia fetei.

– Lăsaţi gălăgia, domnilor, că nu se mai aude nimic! Prospectul cu Spanţov şi cu Griviţa a venit şi la primărie, o să fie afişat şi o să-l citiţi, spuse directorul.

Pe scenă Botoghină Irina ajunsese la sfârşit cu poezia ei în care nişte pisici, certându-se pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese brânza în două, o pusese pe cântar şi tot muşcase din ea ca să facă părţile egale, până nu mai rămase nimic... Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiţi pe scenă. El murmură nevenindu-i parcă să creadă:

– Cocoşilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?

– Premiul întâi la băieţi, Moromete Niculae! spuse învăţătorul Teodorescu tare, apoi îl împinse pe băiat în faţa scenei.

Moromete nu se mai îndoi, mai ales că îşi recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului; gâtuit de emoţie, tatăl strigă din coltul lui:

– Mă, n-auzi? Scoate-ţi pălăria din cap. Şi adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoşilă: Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie şi uite că nu e învăţat s-o poarte, stă cu ea pe cap.

Teodorescu aşteptă să se facă linişte, timp în care spuse şi el elevului să-şi ia pălăria de pe cap, apoi îi dădu o coroană şi câteva cărţi şi-i şopti să spună poezia. Se făcu linişte, dar premiantul încă nu-şi spunea poezia; învăţătorul îi tot şoptea şi se vedea că elevului i se întâmplă ceva. În cele din urmă, premiantul tuşi şi începu tare să spună o poezie, dar nu izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri şi se clătină; el se apucă de catedră cu o mână, şi încercă să spună mai departe. Învăţătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:

– Ajunge, Moromete!

Elevului începură să-i clănţăne dinţii; mâna cu care se ţinea de catedră îi tremura; foarte încăpăţânat, el încerca totuşi să-şi spună poezia.

– Ce-are, mă, băiatul tău,