pronunţa în cazul lui Erik Balasz, ţigan arestat în Polonia în 1940, la vârsta de 16 ani, şi apoi întemniţat vreme de cinci ani, şi ai cărui părinţi au fost ucişi: „Este lipsit de importanţă dacă reclamantul la vremea aceea a fost considerat asocial sau nu. Factorul decisiv este că poliţia criminală l-a considerat pe acesta într-adevăr asocial şi că pentru acest motiv l-a luat în custodie.”{259}

De-abia în decembrie 1962, ca urmare a unei decizii a Curţii Federale de Justiţie, se va accepta ca dată de început a persecuţiei rasiale anul 1938.{260} Dar chiar şi după aceasta, unii supravieţuitori din rândul ţiganilor vor primi în cele din urma doar compensaţii modeste, şi asta în cazul în care vor dovedi tenacitate şi suficientă ştiinţă de carte pentru a-şi putea croi drum prin hăţişul de probe de ordin documentar şi medical de care aveau atâta nevoie pentru a-şi putea fonda cu succes reclamaţia.

9. EPOCA MODERNĂ Trecerea frontierelor

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial marchează o masivă redistribuire a ţiganilor care au supravieţuit holocaustului din Europa. În principal, acest lucru se datorează deportărilor pe scară largă, dar parţial şi fugii dintr-o ţară într-alta, de exemplu din Slovenia şi Croaţia către Italia în căutarea unui mediu mai puţin distrugător. Revenirea la starea de pace va conduce la o nouă circulaţie a ţiganilor. Cei eliberaţi din lagărele morţii vor fi abandonaţi, ca deportaţi sau apatrizi, şi supuşi la tot felul de restricţii birocratice sau speciale. În anii de după război transferul de teritorii şi de populaţii între diferite ţări va căpăta o nouă dimensiune, ca în cazul celor 15 milioane de germani transferaţi din răsăritul Europei. Destul de des, familii de sinti prinse în această strămutare de populaţii s-au confruntat cu o opoziţie puternică în încercarea lor de a fi acceptaţi în Germania, iar aceia care au reuşit într-adevăr să-şi încheie călătoria erau totuşi departe de obţinerea cetăţeniei. Într-o formă mai puţin directă, expulzarea a peste două milioane de germani de origine sudetă va conduce la migraţii în masă în perimetrul frontierelor Cehoslovaciei. Mii de ţigani îşi vor părăsi aşezările izolate din zona rurală a Slovaciei; unii se vor stabili în zonele de la frontiera de vest, de unde fuseseră evacuaţi germanii; şi mai mulţi însă se vor muta în cartierele din zona industrială a oraşelor, angajându-se ca muncitori necalificaţi în fabrici şi pe şantierele de construcţie. Un alt tip de transfer se va produce după 1950 din URSS către Polonia, când un adevărat val de expatriaţi va părăsi fostele teritorii poloneze alipite acum de către URSS; printre cei transferaţi s-a aflat şi un grup de romi – în principal căldărari şi geambaşi, care la începutul războiului fuseseră deportaţi din acea regiune, dincolo de Urali. Aceştia au avut mari dificultăţi de integrare în rândul romilor din Polonia, din cauza faptului că în timpul internării codul de puritate a fost respectat cu stricteţe, pe când în Polonia supravieţuirea impusese o oarecare destindere a acestuia.{261}

Pe urmă agitaţia politică va genera, la rândul ei, alte dislocări; printre cei 150.000 de refugiaţi care au fugit în Occident după revoluţia maghiară din 1956 s-au aflat şi ţigani; apoi evenimentele din Portugalia din anii ’70 au produs un exod al ţiganilor înspre Spania. În cea mai mare parte însă, migraţiile au avut la bază raţiuni de ordin economic. Unele dintre acestea nu au atras atenţia asupra lor: printre milioanele de Gastarbeiter (muncitori străini) ajunşi în Germania şi provenind din Turcia, Iugoslavia, Grecia şi Spania, se vor afla şi ţigani care, preferând să-şi ascundă identitatea, vor căuta să dobândească slujbe curente şi să-şi trimită copiii la şcoală ca toată lumea{262}. Mai degrabă în ton cu trecutul, şi din Balcani a plecat un val de ţigani, cum de altfel s-a mai întâmplat în decursul istoriei acestora. Acest val va începe în anii ’60, sursa reprezentând-o Iugoslavia, unde reglementările de frontieră au devenit mai blânde decât în restul Europei răsăritene. El s-a răspândit spre vestul continentului, concentrându-se cu precădere în Italia, Austria, Germania, Franţa şi Olanda. Unii dintre ei încearcă să emigreze în Statele Unite, dar foarte puţini vor reuşi. Mişcarea va fi cât se poate de heterogenă, reuşind să cuprindă atât ţigani sedentari, cât şi nomazi dintr-o mare varietate de grupări tribale şi lingvistice. Cei mai remarcaţi sunt ţiganii din sudul Iugoslaviei, cunoscuţi sub numele de xoraxane roma (ţigani turci), pentru a-i deosebi de alţii, îndeosebi de ţiganii creştini{263}: denumirea colectivă ascunde totuşi o semnificativă diversitate a stilului de viaţă şi a dialectului romani (neromânesc).

Italia va fi una din primele destinaţii, iar veştile favorabile primite de acolo vor duce la sosirea rudelor primilor veniţi, şi, implicit, la un număr tot mai mare de ţigani de pe o arie de răspândire mai largă. Acest lucru a făcut ca întregul climat să evolueze spre ostilitate şi, la scurt timp după aceasta, şi alte ţări au fost supuse unor acţiuni de recunoaştere. Aceia dintre ţiganii care în ţările de origine se sedentarizaseră (precum xoraxane din Kosovo) vor manifesta tendinţa de a redeveni nomazi. Chiar şi aceia care în Iugoslavia se hotărâseră să renunţe parţial la nomadism, urbanizându-se şi devenind semi-sedentari, vor continua, de regulă, să se deplaseze periodic dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, în permanentă căutare de noi mijloace de trai. La intervale regulate, mulţi dintre ei se vor întoarce în Iugoslavia, ducând înapoi banii strânşi şi tot felul de mărfuri cu căutare la ei acasă. În mare parte analfabeţi şi lipsiţi de orice fel de educaţie, fără o cunoaştere suficientă a limbii, dar şi marcaţi de originea lor ţigănească, găsirea unei slujbe curente va fi pentru aceştia o mare dificultate. Negustoria ambulantă de mărunţişuri şi celelalte activităţi practicate de ei dovedesc faptul că se obţinea un câştig mai substanţial atunci când ţiganii lucrau în grupuri mici, deplasându-se către sate şi oraşe situate la mare distanţă de sălaşurile lor temporare, pentru ca apoi să-şi poată permite perioade de inactivitate. Alţii, în schimb, au