trecut la negoţul cu fier vechi. În cazul ţiganilor turci (xoraxane) din Bosnia şi din Muntenegru, prelucrarea aramei va continua să rămână un mijloc de câştigare a existenţei, tendinţa manifestată acum fiind mai degrabă de producere a unor piese decorative, extrem de ornamentate, decât de reparare şi cositorire a ustensilelor de menaj. Ajutoarele provenite de la asigurările sociale vor deveni un factor nou şi semnificativ în organizarea lor economică. Aceste variate surse de venit sunt rotunjite prin cerşetorie şi ghicit, activităţi care pentru unii dintre ţigani vor reprezenta principala ocupaţie. Cerşitul cade, de regulă, în sarcina femeilor, însoţite adesea de copii, sau chiar a copiilor, mai ales atunci când împotriva cerşetorilor adulţi sunt aplicate sancţiuni legale. Alţii însă se vor axa pe săvârşirea delictelor mărunte, precum furtul din magazine, hoţia de buzunare, furtul de vehicule; copiii mai mici vor fi din nou atraşi, din cauza imposibilităţii urmăririi judiciare. Ţiganii sedentarizaţi cu mai mult timp în urmă nu vor arăta niciun fel de simpatie faţă de nou-veniţi şi faţă de fărădelegile produse de aceştia, deşi, de regulă, se străduiau să nu antagonizeze populaţia din localitatea în care aceştia vieţuiau.

Tipul de locuinţe diferă de la o zonă la alta. În afară de rulotele trase de vehicule şi de cocioabele ordinare, corturile vor fi utilizate doar în cazuri de urgentă şi atunci vor fi de tipul celor fabricate pentru uz turistic. În Italia, majoritatea ţiganilor iugoslavi se vor lăsa atraşi de taberele mici improvizate în jurul periferiilor unor oraşe. În Germania, mulţi dintre ţigani se vor stabili în barăcile asigurate de către stat. În Franţa exista posibilitatea de a avea acces în spaţiile rezervate pentru ţigani, unde aceştia puteau vieţui alături de manouche-ii şi gitanii francezi. Se punea îndeobşte problema ocupării unei cocioabe într-un bidonville, atâta timp cât acestea aveau să supravieţuiască buldozerelor. Olanda va oferi însă, în 1977, o soluţie asupra căreia s-a reflectat un timp mai îndelungat. După câţiva ani de relaţii incomode cu ţiganii proveniţi din străinătate şi locuind acolo ilegal, guvernul a decis, sub presiunea parlamentului, să reglementeze situaţia, cel puţin a unora dintre aceştia, 450 de persoane, printre care şi mulţi ţigani turci (xoraxane). 11 comunităţi din Olanda vor accepta să i primească pe o parte dintre aceştia. Ţiganilor li s-au asigurat mai întâi locuinţe semipermanente, apoi permanente, după care s-au înfiinţat şcoli pentru copii şi pentru adulţi (cele din urmă bucurându-se de mai puţin succes){264}. Experimentul va rămâne totuşi unic, întrucât se va trece la înăsprirea măsurilor luate împotriva intruşilor veniţi din străinătate.

Atari migraţii vor produce urmări considerabile la nivelul organizării sociale. La fel ca mulţi alţii înaintea lor, ţiganii vor adopta cu rapiditate telefonul ca mijloc de menţinere a unei reţele de legături în ţările occidentale, dar şi în Iugoslavia. Noile condiţii vor conduce însă, în acelaşi timp, la erodarea unora din legăturile din cadrul familiei lărgite şi la acordarea unei mai mari importanţe familiei nucleare. Structura de conducere va pierde şi ea din stabilitate, întrucât, pentru a putea face faţă la gadźé îi la metodele birocratice ale acestora, era nevoie de calificare. Ca urmare, perspectiva deţinerii pe o perioadă îndelungata a funcţiei de conducător, ca în trecut, începe să fie subminată de criteriul competitivităţii, o altă trăsătură dobândită de ţigani în mediul occidental.

Dar cele mai frapante şi concentrate mişcări ale ţiganilor se vor petrece ca urmare a destrămării comunismului. Examinarea celui mai recent capitol din migraţia ţiganilor europeni presupune însă mai întâi o trecere în revistă a politicilor naţionale postbelice în chestiunea ţiganilor.

Chestiuni de politică

După cel de-al Doilea Război Mondial, pentru grosul ţiganilor perspectivele vor fi îngrădite de frontierele unei singure ţări, unica lor chestiune de interes reprezentând-o strategiile aplicate de autorităţi pe plan intern. Linia de demarcaţie va separa Răsăritul de Occident, majoritatea ţiganilor din Europa rămânând în ţările cu regim comunist{265}. Acest lucru ar fi trebuit să conducă – şi uneori a şi condus – la o oarecare ameliorare a situaţiei acestora, dat fiind faptul că noile autorităţi plecau de la premisa că era de datoria statului de a acorda asistenţă grupărilor sociale subdezvoltate. În plus, teoria marxist leninistă asigura existenţa diferitelor naţionalităţi şi minorităţi (o categorie mult mai flexibilă) în cadrul statului, recunoscând în acelaşi timp că se pot bucura de o serie de drepturi. Noile ţări comuniste, urmând strategii destinate mai degrabă promovării unor ţeluri ideologice decât lichidării nedreptăţilor sociale, se vor deosebi între ele în ceea ce priveşte aplicarea unor atari principii în chestiunea ţiganilor. În practică însă, la un moment dat, în majoritatea ţarilor comuniste s-a urmărit integrarea socială a ţiganilor, întrucât orice persoană ajunsă la vârsta la care putea munci avea atât dreptul, cât şi obligaţia de a munci în cadrul unei unităţi cooperatiste sau de stat, orice iniţiativă particulară fiind considerată ilegală. Orice grup care nu respecta modelul perturba conceptul fundamental al planificării centralizate.

Uniunea Sovietică însăşi îi recunoscuse pe ţigani, cu peste 20 de ani înainte, în 1920, drept o minoritate naţională, aceştia putând fi înscrişi în actele de identitate şi în paşapoartele interne ca „tsigan”. (în 1959 numărul celor înregistraţi astfel s-a ridicat la 134.000; mulţi însă au preferat ca copiii lor să fie înregistraţi drept ruşi, armeni etc. Cu ocazia recensământului din 1979 cifra oficială va fi de 209.000 ţigani.){266} În 1926 se formează Uniunea ţiganilor din întreaga Rusie. Se deschid apoi o serie de şcoli primare în care procesul de învăţământ se va desfăşura în limba romani, cărţile şi periodicele vor fi tipărite tot în aceasta limbă, după care se începe activitatea de creare a unei limbi literare. Teatrul Ţigănesc de Stat, înfiinţat în 1931, este singura instituţie a ţiganilor care nu va fi desfiinţată atunci când, în anii ’30, autorităţile vor adopta o altă politică în privinţa ţiganilor. Nici în perioada postbelică nu se va ajunge la o reînnoire a politicii şi strategiei anterioare. Nomadismul va fi interzis de o lege adoptată în 1956. Legea va fi aplicată însă cu superficialitate, pentru că