o serie de grupări nomade îşi vor continua deplasarea de la un colhoz la altul pentru a desfăşura diverse munci de sezon. Alţii îşi vor continua afacerile particulare ilicite ca negustori ambulanţi, ocupaţie adesea trecută cu vederea.

Polonia este primul stat comunist care de la începutul anilor ’50 încearcă să asigure integrarea ţiganilor nomazi oferindu-le adăpost şi locuri de muncă. (În regiunea subcarpatică din sudul ţării, sedentarizarea majorităţii ţiganilor era deja de mult timp efectuată.) Mulţi dintre copiii ţiganilor au fost înscrişi în şcoli, în acelaşi timp încercându-se înfiinţarea de ateliere cooperatiste având la bază meşteşugurile tradiţionale, precum căldărăria (prelucrarea aramei). În general însă, munca în aceste ateliere nu prea îi atrăgea pe ţigani, fiind necalificată, prost remunerată şi necesitând efort fizic. Nomazii vor continua să pribegească dintr-un loc într-altul, dar în 1964 autorităţile vor adopta măsuri coercitive: li se interzice ţiganilor deplasarea în căruţe cu coviltir, are loc înregistrarea lor forţată şi se trece la aplicarea cu stricteţe a reglementărilor cu privire la întâlnirile şi adunările acestora. După doi ani de zile, numărul ţiganilor nomazi va scădea în mod drastic şi, curând după aceasta, peste 80% din copiii de ţigani vor merge la şcoală chiar dacă numai cu intermitenţe. Sedentarizarea va aduce cu sine propriile probleme: în anii ’80 disputele între noii locuitori ai caselor şi vecinii lor vor fi frecvente; sute de ţigani vor fi apoi alungaţi din Polonia, pierzându-şi cetăţenia.{267}

Ungaria va întâmpina şi ea dificultăţi de ordin social, întrucât apariţia tot mai frecventă a ţiganilor în societate (şi rata înaltă a natalităţii) va genera noi tensiuni şi antagonisme. Strategiile oficiale şi cele de partid vor oscila în privinţa recunoaşterii ritmului rapid de creştere a numărului ţiganilor. Vreme de şapte ani, tarafurile de ţigani au fost suprimate ca rămăşiţă a vremurilor decadente. În 1958 ia fiinţă un Comitet Consultativ al ţiganilor, care va fi abandonat în 1960, odată cu declaraţia că aceştia nu constituie o minoritate naţională şi cu o referire la „puzderia de prejudecăţi” împotriva ţiganilor, îndeosebi în zonele rurale. În 1974 se reînfiinţează comitetul, pentru a fi înlocuit în 1986 de către un Consiliu al ţiganilor, mai reprezentativ, urmat apoi de înfiinţarea Asociaţiei Naţionale a ţiganilor care va avea ca scop stabilirea de legături între cele 200 de cluburi culturale locale. Se fac unele progrese în ceea ce priveşte asigurarea de locuinţe şi de locuri de muncă pentru ţigani. În privinţa educaţiei, autorităţile vor fi la început de acord cu menţinerea copiilor de ţigani în şcolile maghiare. Apoi, datorită problemelor de limbă ale copiilor care utilizau ca limbă maternă limba romani sau un dialect românesc al acesteia, autorităţile vor începe să încurajeze, în mod experimental, predarea în limba maternă sau predarea acesteia alături de limba maghiară.

Cel mai instructiv exemplu de tratament sinuos aplicat ţiganilor de către un regim comunist îl vom găsi însă în Cehoslovacia.{268} Strategia utilizată de cehi este în mod variat simbolizată de un amestec de condescendenţă şi nelinişte, de paternalism şi despotism, de inactivitate binevoitoare şi încercări epuizante de aplicare a unor soluţii radicale. În primul deceniu după preluarea puterii de către comunişti în 1948, aparatul de partid şi de stat se va ocupa cu probleme mult mai presante. Din punct de vedere ideologic, se presupunea ca întrucât „ţiganii erau victime ale capitalismului”, odată cu înfrângerea acestuia se rezolva în mod automat şi problema lor. În ciuda ştirilor din mass-media despre victoriile obţinute în ceea ce priveşte frecvenţa şcolară a copiilor de ţigani, încadrarea în muncă şi, în general, asimilarea ţiganilor, în 1958 se produce un moment de cotitură, când autorităţile ajung la concluzia că identitatea de grup a ţiganilor trebuie nimicită, dacă se are în vedere progresul acestora. Ca urmare, se decretează că ţiganii nu sunt un grup etnic, ci doar oameni care „păstrează o structură demografică vădit diferită” de restul populaţiei. În acelaşi an se adoptă o lege stipulând şcolarizarea copiilor de ţigani şi sedentarizarea atât a nomazilor (în mod practic, numai o minoritate în cadrul întregii populaţii ţigăneşti şi cu referire, în principal, la grupările de origine valahă), cât şi a seminomazilor, prin înregistrarea lor într-un anumit loc şi interzicerea desfăşurării activităţii într-altul. Legea va da rezultate foarte bune în ceea ce priveşte eradicarea nomadismului. Căruţele cu cai ale ţiganilor valahi fiind o ţintă cât se poate de vizibilă, poliţia putea să efectueze razii la locurile de tabără, să omoare caii şi să dea foc la căruţe. Legea se va dovedi însă ineficace atunci când se va încerca controlarea seminomazilor, mulţi dintre aceştia deplasându-se continuu între domiciliul aflat în Slovacia şi locul de muncă din Cehia. În ciuda acestui fapt, planul de integrare a fost abordat cu acelaşi entuziasm de care s-a dat dovadă şi în cazul altor programe falimentare ale timpului, precum plantarea conopidei sau promovarea prieteniei eterne cu Mongolia. Autorităţile locale, în a căror sarcină cădea înregistrarea ţiganilor şi asigurarea locurilor de muncă şi a locuinţelor pentru aceştia, vor găsi, de regulă, că este mai comod să-i ignore.

Când seminomazii nu vor da curs programelor de reunire şi alfabetizare, guvernul se va vedea silit să îşi reevalueze poziţia. Se dă dispoziţie provinciilor să strângă date cu privire la ţigani şi să întocmească un plan pe termen lung de asimilare a acestora. Strategia pusă astfel la punct în 1965 va urmări îndeplinirea a două obiective: încadrarea în muncă a ţiganilor apţi de muncă şi desfiinţarea cătunelor de ţigani şi a altor „concentrări indezirabile” (circa 1300). Mai trebuia de asemenea să se organizeze o campanie împotriva analfabetismului şi parazitismului, şi pentru acest scop s-a solicitat Academiei de Ştiinţe să efectueze o cercetare cu privire la viaţa dusă de ţigani. Integrarea a fost concepută ca o capitulare necondiţionată a ţiganilor, consideraţi un popor primitiv, înapoiat şi degenerat. La recensământul efectuat în anul următor se vor înregistra 221.526 ţigani, stabiliţi îndeosebi în estul ţării. Pe atunci tot al unsprezecelea copil născut în Cehoslovacia era ţigan.

Noua schemă de „dispersare şi transfer” va avea la bază strămutarea regulată şi planificată a ţiganilor din aşezările din Slovacia în vestul Cehiei, în