zone cu o densitate redusă de ţigani pentru a obţine o răspândire uniformă dar cât se poate de redusă ca număr, pe întreg teritoriul republicii. Acţiunea va fi de la început sabotată de finanţarea necorespunzătoare, restricţiile de ordin birocratic, ostilitatea autorităţilor locale şi, în cele din urmă, de nerespectarea reglementărilor de către ţigani. Evenimentele vor lua o întorsătură alarmantă când din nou îşi fac apariţia prejudecăţile rasiale, îndeosebi în sfera locativă (inclusiv o propunere venită din partea unui grup de muncitori de trimitere a ţiganilor înapoi în India, pe cheltuiala statului). Până la sfârşitul anului 1968 se va ajunge la oprirea programului, astfel încât numărul de strămutări neplanificat va depăşi cu mult pe cel al transferurilor planificate. Strămutarea masivă a ţiganilor care a avut loc în Cehoslovacia postbelică reprezintă, în general, un caz tipic de migraţie de la sat la oraş, în căutarea unui loc mai sigur, într-un mediu mai extins. Apoi, vreme de câţiva ani, se încearcă în mod efectiv tratarea ţiganilor ca minoritate naţională, permiţându-li-se să organizeze cooperative şi să înfiinţeze propriile asociaţii socioculturale. Ultimele dintre acestea vor spori rapid, atrăgându-i nu doar pe ţiganii mai săraci, dar şi numărul mic şi influent de intelectuali consideraţi ca asimilaţi în totalitate. „Normalizarea” care a urmat Primăverii de la Praga arată caracterul efemer al experimentului, astfel că în 1973 toate organizaţiile de masă ale ţiganilor sunt dizolvate pe motiv că „nu au reuşit să-şi îndeplinească funcţia de integrare”, iar planul de introducere a limbii romani ca mijloc de instruire în şcoala primară este abandonat. Autorităţile revin la asimilare ca unică soluţie. Unele strategii vor fi continuate în taină, precum presiunile exercitate asupra miilor de ţigănci ca după naşterea câtorva copii să se supună sterilizării. Recensământul din 1980 indică o explozie demografică, fiind înregistraţi 288.440 de ţigani. Dar şi această subevaluare reprezintă circa 2% din întreaga populaţie (8% în Slovacia de Est), aceste cifre putând creşte rapid datorită ratei înalte a natalităţii în rândul segmentului mult mai tânăr al populaţiei ţigăneşti. Din punct de vedere al educaţiei se observă un progres faţă de datele furnizate de recensământul din 1970: de exemplu, doar 10% dintre ţiganii cu vârstă mai mare de 15 ani nu au primit niciun fel de educaţie, faţă de cei aproape 30% înregistraţi cu zece ani înainte. Pe de altă parte, numărul absolvenţilor de studii superioare creşte de la 45 la 345{269}.

România şi Bulgaria, la rândul lor, vor dovedi aceeaşi rezistenţă în privinţa acordării statutului de grup etnic ţiganilor. În problema şcolarizării şi a sprijinului cultural acordat ţiganilor, România nu va încerca să ia măsuri comparabile cu cele luate, chiar dacă numai pe hârtie, pentru minorităţile maghiară şi germană. Şi întrucât rolul ţiganilor devine mai important în munca salariată din industrie şi din cooperativele agricole, vechile şi adânc înrădăcinatele prejudecăţi faţă de aceştia se vor intensifica.{270} Guvernul a continuat politica de sedentarizare forţată, urmată apoi de dispersarea grupurilor mai numeroase, iar de la începutul anilor ’70 va refuza chiar să recunoască existenţa ţiganilor. Ca parte componentă a acestui program de „sistematizare”, Ceauşescu, „Conducătorul”, va încerca să le distrugă cultura şi să-i bage cu forţa în ghetourile sărăcăcioase din oraşe sau în aşezările deprimante de la ţară. Obiectele lor de preţ – monedele mari de aur din perioada austro-ungară, forma preferată de păstrare a economiilor – vor fi confiscate de către Poliţie şi Securitate, iar posesorii lor nu vor scăpa niciodată de hărţuire.

Bulgaria va întreprinde o campanie de asimilare, vreme de aproape 30 de ani. Un decret emis în 1958 le interzice ţiganilor să pribegească şi impune consiliilor să-i trimită la muncă în fabrici şi în cooperativele agricole. Unele din vechile cartiere de ţigani vor fi demolate, iar familiile adăpostite în apartamente de bloc. Începând cu anul 1969 se înfiinţează şcoli separate pentru a asigura miilor de copii de ţigani o educaţie elementară, dar şi pentru a-i îndrepta spre ucenicie şi absolvirea de şcoli tehnice. Era interzisă folosirea limbii romani în aceste şcoli. În acelaşi timp, prin închiderea şi exproprierea ziarelor şi a asociaţiilor lor, autorităţile vor submina capacitatea ţiganilor de a-şi păstra individualitatea. Începând cu anii 1970 se va încerca desfiinţarea pe cale legală a acestei numeroase minorităţi (5% pesemne din totalul populaţiei). Se interzice folosirea termenului „ţigan” în actele de identitate şi (ca parte a măsurilor cu caracter general luate împotriva musulmanilor) cei purtând nume musulmane sunt obligaţi să şi le schimbe cu altele noi, de origine slavă. Ziarele şi revistele vor bloca toate informaţiile în acest sens. În anii 80 statul va merge şi mai departe cu aceste măsuri, încercând să reglementeze chiar şi folclorul, prin interzicerea oricăror influenţe turceşti sau străine. Singura încurcătură o reprezintă faptul ca muzica ţigănească, deşi puternic influenţată de cea turcească, continuă să fie foarte solicitată la nunţile, botezurile şi celelalte sărbători bulgăreşti, neputând fi astfel eradicată. Deznodământul a fost că ţiganii s-au adaptat, în felul lor, la mediul oferit de societatea socialistă din Bulgaria. Din punct de vedere economic, situaţia lor s-a îmbunătăţit, fiind şi mai mult atraşi în sistemul educaţional, chiar dacă la sfârşit se manifestă tendinţa de a-i angaja pe ţigani în slujbe mai slab remunerate. Totuşi, ori de câte ori va fi posibil, în ciuda reglementarilor stabilite, ţiganii îşi vor rotunji salariile prin iniţiative particulare specifice pieţei libere sau vor continua să-şi găsească public pentru muzica lor, în ciuda interdicţiilor{271}.

În Iugoslavia, într-o federaţie înfiinţată după război, dată fiind complexitatea ei de ordin naţional, lingvistic şi cultural, care la rândul ei se va reflecta în diversitatea propriei populaţii ţigăneşti – una din cele mai numeroase din lume –, chestiunile legate de originea etnică aveau să joace un rol important. Şi tocmai aici, strategia multiculturală va progresa cel mai mult. În această fortăreaţă de partizani marxişti dar pluralişti, li se va acorda, în 1981, ţiganilor statutul de naţionalitate (narodnost), din punct de vedere constituţional, pe picior de egalitate cu alte minorităţi precum albanezii, maghiarii şi turcii. Deşi noul statut nu avea să fie aplicat uniform de diferitele republici iugoslave, le