va aduce ţiganilor o limbă şi drepturi culturale. Mass-media va renunţa să mai folosească cuvântul cigan, cu conotaţie peiorativă, şi îl va înlocui cu rom, după care o serie de posturi de radio şi de televiziune vor începe în mod regulat să difuzeze programe în limba romani. În comunităţile mai mari, asociaţiile sociale şi culturale ale ţiganilor apar cu zecile, iar ţiganii vor începe să participe pe plan regional şi în politică. În 1983, limba romani va fi introdusă într-o serie de şcoli primare, începând cu provincia Kosovo, locuită cu precădere de albanezi. În ciuda absenteismului şi a ratei înalte a abandonului şcolar (doar 20% dintre adulţi au absolvit cursurile şcolii primare), câteva sute de ţigani au reuşit profesional, devenind medici, avocaţi, ingineri etc. Majoritatea, totuşi, au continuat să ducă o viaţă situată mult sub medie, îndeosebi în Croaţia şi Slovenia, republicile mai prospere din nord, spre care se vor îndrepta multe familii de ţigani, devenind locuitori ai mahalalelor de la marginea Zagrebului şi oameni de serviciu şi muncitori sezonieri prost plătiţi la Ljubijana. Iugoslavia a fost singura ţară comunistă care nu a încercat sedentarizarea forţată a ţiganilor. Presiunea în direcţia sedentarizării a venit mai degrabă din partea condiţiilor economice decât din partea autorităţilor, iar tranziţia a fost ca o reluare a unor evenimente care cu un veac înainte generaseră vaste schimbări în partea de vest a continentului. Pe măsură ce condiţiile de viaţă ale clientelei şi ustensilele utilizate s-au adaptat la industrializare, şi ţiganii nomazi din Iugoslavia vor face acelaşi lucru. La început, aceştia se instalau în apropierea satelor sau la marginea târgurilor, locuiau mai tot timpul anului în corturi transportate în căruţe trase de cai şi îşi câştigau existenţa pe seama unei societăţi agrare, fiind uneori căldărari (arămari), alteori ghicind şi cerşind alimente. Acum însă se stabilesc în oraşele şi târgurile mai mici sau îşi cumpără maşini şi microbuze ca să-şi transporte cortul şi se îndeletnicesc cu comercializarea mărfurilor de-a gata, noi sau folosite, precum îmbrăcămintea purtată, produse industriale de calitatea a doua sau orice alte articole de larg consum deficitare.

În ţările din vestul Europei, după cel de-al Doilea Război Mondial strategiile în privinţa ţiganilor se vor concentra asupra altor chestiuni, reflectând faptul că numărul ţiganilor sedentari a rămas în general mult sub cel din răsăritul continentului, cu una sau două excepţii notabile, cum ar fi Spania. În consecinţă, chestiunea dominantă o reprezentau măsurile ce trebuiau luate în privinţa familiilor de nomazi care trăiesc de regulă în rulote, al căror mod de viaţă se adaptează cu greu la nevoia tot mai mare de teren pentru dezvoltare, la legile generale cu privire la vagabondaj, la sănătatea publică şi la planurile de urbanism. Nomadismul în sine nu mai putea fi interzis în mod expres, dar sistemele legislative destinate societăţilor de tip sedentar puteau avea acelaşi efect. Nomazii vor fi pur şi simplu evacuaţi sau obligaţi să-şi vadă mai departe de drum, ori poate toleraţi în locuri precum gropile de gunoi, fără sursă de apa sau grupuri sanitare. (În Germania, totuşi, legislaţia landurilor este mai tranşantă: între 1953 şi 1970 Bavaria va reuşi ca, imitând legea din 1926, să menţină în vigoare reglementări conform cărora nomazii erau supuşi unor controale speciale, inclusiv de confirmare a amprentelor digitale; alte landuri vor urma exemplul Bavariei.)

În majoritatea ţărilor, obiectul preocupărilor îl vor reprezenta locurile de campare şi educaţia ţiganilor. Apelurile autorităţilor centrale de înfiinţare a unor locuri de campare speciale vor avea un efect limitat asupra autorităţilor locale. Prima circulară de acest gen, emisă în Anglia în februarie 1962 de către Ministerul Lucrărilor Publice şi al Puterii Locale, ilustrează foarte bine ce se poate obţine prin forţe proprii, fără sprijin sau intervenţii directe. Se stipulează că „ţiganii veritabili sau romii au dreptul de a-şi duce viaţa conform tradiţiei, având nevoie pentru aceasta de locuri de campare.. A alunga oamenii de pe un teren neautorizat pentru a-şi găsi un altul nu reprezintă o soluţie, niciun răspuns la problemele de ordin uman şi social.” (Deşi sunt menţionaţi doar „ţiganii veritabili”, fără o definire a lor, circulara, în mod practic, îi are în vedere pe toţi nomazii.) Doi ani mai târziu funcţionau doar trei locuri de campare aparţinând autorităţilor locale, pe care se puteau stabili circa 50 de rulote. Cel puţin două fuseseră amenajate în mod spontan înainte de emiterea circularei{272}. În 1965 ministerul efectuează un recensământ al nomazilor din Anglia şi din Ţara Galilor ce locuiesc în rulote, barăci sau corturi. Se ajunge la concluzia că numărul lor se cifrează la cel puţin 15.000 de suflete sau circa 3400 de familii, cifră considerată în prezent drept o serioasă subevaluare{273}. În 1969 Scoţia efectuează şi un recensământ, ocazie cu care sunt înregistrate 2100 de persoane sau 450 de familii,{274} între timp se ajunge la concluzia că a trecut vremea simplelor îndemnuri şi că în Anglia şi Ţara Galilor sunt necesare măsuri statutare precum Legea locurilor de campare, adoptată în 1968, care odată intrată în vigoare în 1970 obligă autorităţile locale să amenajeze locuri de campare pentru nomazi. Douăzeci de ani mai târziu, conform cifrelor din iulie 1990 furnizate de către Departamentul Mediului, în Anglia sunt înregistrate 7357 de rulote ale ţiganilor, instalate în locuri autorizate (o treime aproape pe terenuri private), în timp ce alte 4610 (39%) rulote sunt instalate în locuri neautorizate. Necesarul devansează cu mult dispoziţiile, chiar dacă, într-o încercare de a grăbi lucrurile, cheltuielile totale sunt acoperite temporar cu fonduri din partea statului. Pe de altă parte, numărul rulotelor amplasate legal este cu mult mai mare decât cel dinainte de legea din 1968.

Unul dintre aspectele cu efect împovărător ale acelei legi va fi acordarea de „dispoziţii de numire” autorităţilor locale, în stare să convingă guvernul că posedă suficiente locuri de campare sau că nu ar avea deloc nevoie de acestea; autorităţile locale vor fi apoi autorizate să înfiinţeze zone interzise accesului, deferind justiţiei şi evacuând toate familiile din locurile neautorizate, indiferent dacă acestea sunt sau nu deţinute sau controlate de către Consiliul local.