Cărți «Angus Fraser descarcă filme- cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
O problemă înrudită este cea legată de educaţie, întrucât nu se poate vorbi despre continuitate în procesul educativ, atâta timp cât există teama de evacuare. Indiferent de suspiciunile manifestate în trecut, mulţi dintre ţiganii din Anglia vor deveni pe deplin conştienţi de nevoia sporită de acces la un anumit grad de învăţătură, chiar dacă şi numai pentru faptul că noul mod de viaţă presupune îndemânarea de a completa declaraţii şi chitanţe, de a citi planuri şi manuale, obţinerea permisului de conducere şi încheierea de asigurări, fără a mai menţiona varietatea de formulare pentru asigurările medicale şi cele sociale şi pentru biroul forţelor de muncă. Caracterul descentralizat al învăţământului britanic face ca autorităţile locale să fie responsabile de asigurarea educaţiei tuturor copiilor domiciliaţi permanent sau temporar în zonă, inclusiv a copiilor ţiganilor nomazi (deşi acest lucru se va stabili în mod formal abia în 1981). Existenţa în Anglia şi în Ţara Galilor a peste o sută de atare comisii locale ne dă de înţeles că iniţiativele separate şi independente pe care acestea le-au avut au generat nenumărate deosebiri în privinţa dotării materiale şi că, pe de altă parte, nivelul de implicare al echipelor de profesori a fluctuat între lucrul în centre dotate cu bază materială specială şi lucrul în situaţii în care aceasta lipsea cu desăvârşire.{275} Începând cu 1970 se obţine un progres, chiar dacă numai superficial. În ciuda acestui fapt, comitetul instituit pentru investigarea educaţiei copiilor aparţinând minorităţilor etnice, în raportul său pentru anul 1985, ajunge la concluzia că trebuie să aleagă comunitatea de nomazi care să ilustreze „la maximum experienţa prejudecăţilor şi alienării cu care sunt confruntaţi şi copiii altor minorităţi etnice”: se spune că aceştia se confruntau cu imense greutăţi în încercarea lor de a avea acces la sistemul de învăţământ.{276} În 1990, guvernul central acordă o nouă subvenţie în sprijinul educaţiei nomazilor, dar în anii care au urmat multe din cererile venite din partea autorităţilor în materie de învăţământ vor fi rezolvate doar parţial, dacă nu chiar deloc.
În 1992 se produce o schimbare bruscă în politica guvernului. Câştigurile obţinute până atunci sunt puse în pericol prin propunerile de anulare atât a sprijinului financiar pentru înfiinţarea locurilor de campare, cât şi a obligaţiei consiliilor locale de a le asigura şi, în acelaşi timp, prin cele de a se introduce noi măsuri stringente împotriva cumpărării neautorizate. Un an mai târziu, aceste măsuri vor fi introduse în cadrul unui proiect de lege privind procedura penală şi ordinea publică, în ciuda protestelor venite din partea autorităţilor locale, a reprezentanţilor poliţiei, familiarizaţi cu probleme existente înainte de legea din 1968, precum şi din partea celor care vedeau în acest proiect o reîntoarcere la evacuări, cât şi o nous anulare a nevoii de educaţie, sănătate şi bunăstare. Camera Lorzilor va provoca o întrerupere a discuţiilor din parlament în vederea abrogării obligaţiilor ce urmau să revină autorităţilor locale. Rezistenţa Camerei Lorzilor va fi zadarnică întrucât guvernul britanic, stăruitor în intenţiile sale, se va impune în cele din urmă.
Până la această schimbare bruscă, evenimentele au avut o evoluţie similară în majoritatea ţărilor vest-europene, în măsura în care au existat strategii speciale, deosebite de substitutele lor de pe plan local.{277} În 1949, în Franţa se constituie o echipă de lucru oficială pentru analizarea cererilor venite din partea ţiganilor nomazi „la o vreme când multe dintre comunităţile locale le interziceau acestora accesul”. Echipa va recomanda abandonarea „politicii de represiune şi interdicţie”, iar Ministerul de Interne îşi va da binecuvântarea oficială faţă de această abordare cu caracter mai progresist. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, carnetul antropometric pentru nomazi (v. p. 266) va fi în cele din urmă abolit, înlocuit fiind de către un carnet de circulation ce va trebui verificat lunar de către poliţie. Presiunea exercitată asupra autorităţilor locale în scopul înfiinţării locurilor de campare s-a născut în mare parte din îndemnuri lipsite de succes, pentru ca, evoluând apoi prin intermediul subsidiilor venite de la centru, să sfârşească prin a se impune consiliilor locale obligaţia asigurării şederii pe termen scurt a nomazilor. Odată îndeplinită această obligaţie, autorităţile locale erau libere să interzică camparea în alte locuri decât cele amenajate în acest scop. La sfârşitul anilor ’80 se constată că pe cea mai mare parte a teritoriului Franţei, cu precădere în nord-vest, locurile de campare sunt inegal răspândite, condiţiile asigurate variind de la foarte primitive până la o dotare corespunzătoare a acestora, în plus fiind amenajate şi câteva spaţii de locuit. Pe plan educaţional, grupuri de voluntari vor organiza o mare varietate de experimente pilot, dar nu se poate consemna existenţa unei strategii centrale coerente.
În Italia, autorităţile locale şi cele centrale nu vor înfiinţa un număr de campinguri autorizate, şi dacă totuşi vor exista unele excepţii, atunci acestea vor fi rezultatul iniţiativei particulare venite din partea unor categorii sociale speciale. Aceste iniţiative nu vor avea totuşi continuitate, de vreme ce se va solicita în mod oficial garantarea accesului categoriilor simple de populaţie, cu intenţia expresă de a se lua măsuri suplimentare pentru copiii de ţigani cu probleme de învăţătură; schimbarea nu s-a limitat doar la Italia şi pentru ea a fost prezentat un număr considerabil de argumente, deoarece sprijinul promis a fost în practică adecvat. Belgia, la rândul ei, va renunţa să mai facă deosebire de clasă, în vreme ce înfiinţarea de campinguri este lăsată, în general, în seama consiliilor locale, cu sprijin financiar de la centru. Majoritatea celor aproximativ două duzini de campinguri sunt înfiinţate cu scopul de a se reglementa situaţia rulotelor ce nu mai fuseseră mişcate din loc de câteva decenii. În Spania se pune mai puţin problema lichidării nomadismului, întrucât majoritatea ţiganilor locuiau deja în cartierele sărace; trebuia, mai degrabă, întreprins ceva în legătură cu aceste barrios şi cu mahalalele de