cocioabe. Mai puţin vizibilă este însă discriminarea înşelătoare făcută în plata zilierilor în agricultură; în 1989, pe ogoarele din Murcia, pentru o oră de muncă bărbaţii primeau 300 de pesetas, femeile 250 de pesetas, iar ţiganii doar 200 de pesetas. Pentru desfiinţarea acestor pete nefaste de pe hartă, unele autorităţi municipale vor da într-adevăr curs recomandărilor guvernului, adoptând programe privind construcţia de locuinţe. Guvernul va acorda subsidii pentru înfiinţarea de clase pentru preşcolari.

Spania ajunge însă la concluzia că acţiunea de mutare a familiilor de ţigani în noile locuinţe, sau de şcolarizare a copiilor acestora, ar putea declanşa o reacţie adversă din partea restului populaţiei. Şi nu doar în această ţară, întrucât reacţii de acest gen vor exista chiar şi în Olanda şi în Suedia, două ţări dintre cele mai receptive în anumite privinţe. Suedia va accepta sute de ţigani expulzaţi din Polonia (v. p. 290), pe care îi va trata ca refugiaţi, ajutându-i să găsească adăpost şi lucru. Olanda, la rândul ei, va adăposti un număr considerabil de ţigani din străinătate (p. 287). În privinţa nomazilor autohtoni, autorităţile optaseră în favoarea constituirii unor grupuri mai mari de woonwagenbewoners concentrate într-un număr relativ mic de centre. Legislaţia olandeză din 1968 va conduce la înghesuirea nomazilor în parcuri regionale, odată cu înfiinţarea de şcoli speciale şi de clase pentru adulţi. La sfârşitul anilor ’70, va avea loc o schimbare a politicii în privinţa ţiganilor, când caracterul impropriu al marilor campinguri devine din ce în ce mai vizibil; dar şi înlocuirea lor cu un număr de spaţii mai mici se dovedeşte a fi un lucru extrem de dificil. În chip similar, atunci când politica din domeniul educaţiei va opta pentru integrarea copiilor în clasele obişnuite, reacţiile pe plan local vor genera adesea probleme, în parte datorită faptului că nivelul educaţiei şcolare în rândul nomazilor era extrem de scăzut, dar şi ca urmare a frontului comun făcut de ceilalţi copii şi a neîncrederii manifestate de părinţi i acestora.

Forumurile internaţionale nu vor duce lipsă de declaraţii de bune intenţii şi instrucţiuni detaliate. Pe rând, se va stabili câte un program substanţial pentru statele membre, dar, contrar aşteptărilor, diferenţa dintre decizia luată şi rezultatul practic rămâne neacoperită de iniţiativele izolate luate de către statele mai întreprinzătoare. Ministerele, Adunarea parlamentară, ca şi alte organisme ale Consiliului Europei, reprezentând grosul ţărilor europene din afara blocului comunist de atunci, deplângând situaţia deloc privilegiată a ţiganilor şi a altor nomazi din Europa, vor adopta după 1969 o serie de hotărâri şi recomandări, îndemnând guvernele membre şi autorităţile locale să pună capăt discriminării, să ia măsuri în privinţa campingurilor şi a spaţiului locativ, să promoveze educaţia şi orientarea profesională, sănătatea şi asistenţa socială. Începând din 1977, Comisia ONU pentru Drepturile Omului îşi va îndrepta atenţia asupra discriminării la care sunt supuşi ţiganii. Din 1984 instituţiile Comunităţii Europene vor fi preocupate în general de probleme legate de educaţie. Consiliul ministerial îşi va dedica activitatea acestei probleme, elaborând în mai 1989 o rezoluţie care reclamă „o abordare globală şi structurală pentru depăşirea obstacolelor majore ce îngrădesc accesul ţiganilor şi al copiilor de nomazi la educaţie”, bazată pe respectul pentru cultura lor, pe resurse suplimentare şi pe pregătirea specială a cadrelor didactice.{278} Sumarul rezoluţiei cu privire la situaţia curentă din Comunitatea Europeană furnizează şi o serie de măsuri pentru recuperarea distanţei existente între cele 12 state membre: doar 30-40% din circa o jumătate de milion de copii frecventează în mod curent şcoala; jumătate nu merg deloc la şcoală; numărul celor care îşi continuă educaţia la gimnaziu şi mai departe este şi mai redus; nivelul de educaţie atins nu concordă cu durata presupusă a şcolarizării şi, în cele din urmă, rata analfabetismului la adulţi depăşeşte frecvent 50%, în unele părţi chiar 80% şi peste.

Transformările politice aduse de anul 1989 vor genera, în curând, noi tendinţe şi rivalităţi în întreaga Europă, dând o semnificaţie suplimentară documentului care afirmă drepturile minorităţilor naţionale, semnat un an mai târziu de 34 de state, cu ocazia unei întâlniri a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, iniţiată în 1975 cu ocazia semnării Actului Final al Conferinţei de la Helsinki, document reînnoit cu ocazia încheierii războiului rece. Condamnarea oricărei discriminări pe baze etnice este însoţită de următoarele cuvinte: „în acest context ele [statele] recunosc problemele deosebite cu care se confruntă ţiganii”. Următoarele întâlniri ale CSCE vor reafirma această recunoaştere.

Problemele devin şi mai grave odată cu prăbuşirea totalitarismului în Răsărit, care va genera o renaştere a sentimentelor ţinute în frâu de la război încoace; o libertate mai mare a cuvântului înseamnă, la rândul ei, libertate sporită de exprimare a prejudecăţilor. La abuzurile motivate rasial şi la atacurile pe faţă, autorităţile vor da un răspuns lipsit de fermitate. Incidente grave – case incendiate, familii de ţigani bătute – încep să apară şi apoi să persiste în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, România şi Bulgaria. Violenţa răbufneşte chiar şi acolo unde ţiganii s-au stabilit cu multă vreme înainte şi unde aparent fuseseră acceptaţi. Iniţiativa particulară nu mai este considerată o încălcare a legii, dar acei ţigani care n-au pierdut prilejul să identifice conjuncturile favorabile oferite de economiile de piaţă postrevoluţionare s-au confruntat cu ostilitate sporită datorită comerţului lor cu articole deficitare. Acolo unde naţionalismul, greutăţile materiale şi nivelul necunoscut până atunci al şomajului au creat nevoia de ţapi ispăşitori, ţiganii, dacă erau numeroşi, puteau fi traşi la răspundere pentru multe dintre problemele sociale şi economice. Cei puţini care şi-au văzut de treabă devin obiectul resentimentelor, restul putând fi învinovăţiţi că sunt leneşi, ca se dau înapoi de la muncă. În România mai ales, ţiganii vor trezi disperarea multor muncitori suferind de pe urma recesiunii economice, iar guvernul nou ales se va situa în fruntea acestei cruciade. Când bandele de mineri vor fi aduse la Bucureşti în iunie 1990 pentru a reprima opoziţia antiguvernamentală, ţiganilor li se va rezerva un tratament special, iar minerii vor continua până seara târziu cu nelegiuirile în locuinţele acestora, înainte de a părăsi capitala cu elogiile din partea preşedintelui răsunându-le încă în urechi.

După 1989, în răsăritul Europei vor