exista o serie de reveniri la nomadism; pe plan internaţional se va produce o nouă migraţie, atunci când noile democraţii vor slăbi controlul la frontiere, iar paşapoartele vor fi obţinute pentru prima oara de către toată lumea, după decenii întregi de interdicţie. Europa Centrală şi cea Occidentală se vor confrunta cu valuri de emigranţi, inclusiv cu zeci de mii de ţigani din România. Odată cu destrămarea Iugoslaviei datorită unui dureros şi crud război, ţiganii de acolo vor îngroşa rândurile acestora. În Germania – principala lor destinaţie –, vor erupe atacuri xenofobe, iar grupuri de autoapărare vor lansa acţiuni împotriva lagărelor şi căminelor pentru ţigani şi alţi refugiaţi sau muncitori imigranţi. Se fac tot mai multe presiuni în favoarea expulzării celor veniţi cu ani de zile înainte şi care nu obţinuseră dreptul de reşedinţă, la fel ca şi pentru amendarea constituţiei ţării şi înăsprirea legii cu privire la acordarea dreptului de azil. În 1992, guvernul federal şi România încheie un acord de repatriere. Tulburările în privinţa migraţiei legale şi ilegale vor fi la fel de răspândite şi în ţările central-europene, în timp ce divorţul de catifea dintre Republica Cehă şi Slovacia va crea noi baze pentru aplicarea unor reglementări stricte şi exclusive cu privire la cetăţenie, şi aceasta într-un mediu în care duşmănia arătată ţiganilor se situează la cote înalte.

Pe fundalul acestor tensiuni sporite, înfiinţarea în 1993 a pieţei unice în cadrul Comunităţii Europene a adus cu sine acţiuni îndreptate spre o standardizare a politicii în privinţa pătrunderii cetăţenilor din afara C.E., dar şi o atitudine dură faţă de cei care solicită azil, acestea fiind contramăsuri la deschiderea graniţelor interioare, în vederea liberei circulaţii a cetăţenilor C.E. – o libertate care, totuşi, nu elimină restricţiile impuse pe plan naţional cu privire la dreptul de lucru sau de deplasare, precum „carnetul de circulaţie” francez.

Populaţii şi grupări

După atâtea zguduiri ale caleidoscopului, nu este deloc surprinzător faptul că diversitatea de neamuri din sânul populaţiei ţigăneşti din zilele noastre prezintă o abundenţă de elemente diferite. Trecând în revistă acest mozaic, cum se va putea oare introduce o ordine în toate aceste elemente? Un foarte bun punct de plecare îl reprezintă distincţia fundamentală ce trebuie făcută în majoritatea ţărilor între grupările vechi de ţigani şi cele sosite pe parcursul ultimului veac – precum romii, sau, recent, gruparea xoraxane –, deosebire ce ia diverse forme de manifestare, fie în limbă, obiceiuri şi ocupaţii, fie în modul de viaţă, în general. O dihotomie similară este aceea dintre gruparea sinti şi cea a romilor, denumiri pe care ţiganii înşişi le consideră a fi reciproc exclusive. Un ţigan din grupul sinti va utiliza termenul de rom pentru a desemna orice ţigan de origine est-europeană sau orice ţigan care nu face parte din grupul sinti. În schimb, un rom va folosi termenul de sinti pentru a-i desemna pe toţi ţiganii din vestul Europei. Mai exact „sinti” sunt denumiţi ţiganii stabiliţi cu mult timp înainte în teritoriile de limbă germană, fapt atestat de puternica influenţă exercitată de limba germană asupra dialectelor ţigăneşti.{279} Aceştia se regăsesc în diferite ţări; un dialect sinti al limbii ţigăneşti va prinde, într-adevăr, rădăcini în răsărit, pe meleagurile râului Volga, adus fiind de către ţiganii ajunşi acolo, via Polonia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor fi mai departe strămutaţi în Kazahstan. În Franţa aceştia vor fi cunoscuţi sub denumirea de manouches (din ţigănescul manus, „bărbat” ţigan). O a treia mare categorie, deosebită de sinti şi de romi, o reprezintă ţiganii calé din Spania, ciganos din Portugalia şi gitans din sudul Franţei, împreună cu grupurile înrudite din America Latină. În ţările vest-europene se pot distinge astfel mai multe straturi. În Franţa vom întâlni ţigani manouches, gitani, romi (îndeosebi căldărari), xoraxane şi alţii. În Italia straturile mai vechi sunt alcătuite din diferite familii de sinti în nordul rării, împreună cu ţigani din Abruzzi şi Calabria în centru şi sud care – judecând după numărul mic de cuvinte de origine slavă şi germană împrumutate din dialectele înrudite – pot foarte bine descinde din rândul acelora veniţi direct din Grecia. Peste aceştia s-au suprapus ţiganii xoraxane şi alţii proveniţi din Iugoslavia, precum şi ţigani căldărari, ciurari şi rudari şi tribun danubiene similare.

Tabloul în răsărit este la fel de pestriţ. În Balcani, complexitatea etnică şi cea lingvistică sunt deosebit de semnificative, dat fiind faptul că ceea ce s-a întâmplat acolo s-a dovedit a fi vital pentru istoria ţiganilor: de la început, în Balcani s-au aflat cele mai mari concentrări, fiind un veritabil fons et origo pentru întreaga Europă. În decursul veacurilor, această diversitate va deveni mai puternică decât oriunde altundeva.{280} În încercarea de consemnare a ramificaţiilor existente în sânul ţiganilor din Balcani devine necesară prezentarea unor criterii. Naţionalitatea abia dacă face parte dintre acestea, întrucât multe dintre triburile de ţigani se întind şi dincolo de frontiere, în acelaşi timp existând numeroase paralele între organizaţiile interne dintr-o ţară sau alta. Dialectul şi religia (musulmană/creştină) au fost şi sunt doi dintre cei mai importanţi factori. Un altul îl reprezintă specialitatea profesională, prezentă sau trecută: am văzut deja cum acest factor a reuşit să modeleze atâtea subdiviziuni ale ţiganilor. Hotarul dintre nomadism şi sedentarism este de asemenea important; dar în niciun caz precis şi durabil: mulţi dintre ţiganii sedentari pribegesc dintr-un loc într-altul datorită ocupaţiilor sezoniere, în vreme ce nomazii se stabilesc de obicei într-un loc pe perioada lunilor de iarnă.{281} (Pe de altă parte, nu există nicio corelare între hotarul dintre modul de viaţă sedentar şi cel nomad şi conservatorismul lingvistic, nu puţine grupuri de nomazi vor renunţa la folosirea limbii romani, în vreme ce mulţi dintre cei sedentari vor continua să o folosească, şi nu doar atunci când trăiesc în mijlocul unor mari comunităţi de ţigani.)

Pe baza unor atare deosebiri, s-a reuşit identificarea, pe teritoriul fostei Iugoslavii, a circa 20 de triburi principale, multe dintre acestea putând fi mai departe